Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nea Costină, lăutaru' din Cezieni (Olt), taraful din Goicea (Dolj), fanfara din Dârvari (Mehedinţi), muzicanţi şi horitori din Maramureşul Voievodal, fanfara din Boroaia (Suceava), comunitatea din Vinerea (Alba), taraful din Soporu de Câmpie (Cluj), taraful Gorjului, fanfara din Lăpuşnicu Mare (Caraş Severin) şi taraful din Ianca (Olt) vin la cea de a opta ediţie a Festivalului de Tarafuri şi Fanfare. Anul acesta, Festivalul, organizat de Asociaţia Mişcarea de Rezistenţă în parteneriat cu Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”, se desfăşoară chiar în curtea muzeului din inima Bucureştilor.
Festivalul nostru, iniţiat de Marius Tucă în 2007, de Jurnalul naţional, de acea idee care ne-a făcut să ne simţim din nou mândri , “Recurs la România”, a fost primit cu dragoste şi la Sibiu şi la Suceava. Şi toate muzicile, din aproape toate zonele României, au fost ascultate cu drag. S-a jucat, s-a chiuit şi au lăcrimat mulţi ochi pentru că muzica din lumea satului românesc spune o poveste. Încă mai spune o poveste, nu este ca o cadră frumoasă, pusă undeva pe un perete.
Din anul 2007, acest festival este un fel de luptă cu dispariţia în neant a talentelor native, a celor cărora muzica satului le umblă prin trup şi prin creier odată cu tragerea în piept a aerului plin de colb. Sunt din ce în ce mai puţini...
“Muzicile din sat sunt ca o pradă”
Muzicianul Grigore Leşe este sufletul festivalului. Caută, ascultă, cerne, alege, curăţă, încearcă să aducă pe scenă ceva din satul primordial. Cel curat, pur.
“De 23 de ani, muzicile din sate sunt ca o pradă. În sat intră cine vrea şi când vrea. Se năpustesc asupra muzicilor oameni care s-au născut la oraş şi vor să putrezească la sat, fără să fie de pământ de acolo. Alţii înregistrează, filmează şi apoi au pretenţia că muzicile din sat încep cu ei şi se sfârşesc cu ei, că ei deţin adevărul absolut asupra lor. Dar, oare într-un domeniu atât de eclectic, improvizatoric, divers, unde ce se cântă pe o uliţă nu se cântă pe cealaltă uliţă, poţi deţine adevărul? S-au creat instituţii de cercetare pe acest segment, oamenii aceştia sunt ca furnicile pe pod. Se ascund după prestigiul instituţiilor, nu-i cunoşti, nu le mai cântă sufletul, au devenit ursuzi, răspândesc răutate, preţiozitate, sunt frustraţi. Vrajba dintre pereţii instituţiilor s-a extins şi asupra oamenilor din comunităţile ţărăneşti.
La rândul lor, muzicanţii umblă dintr-un loc într-altul. Rânduiala satului s-a stricat şi primesc ceea ce nici ei nu cred că merită. În simplitatea lor cred că fac bine. Au auzit că aşa se fac banii mai uşor. Şi au ieşit din rost.
În ultima zi din august şi în prima zi din septembrie, atunci când începe anul biblic, ne vom afla într-un sat dispărut. Este satul văzut de Dimitrie Gusti. O oglindă a lui. De mulţi ani venim aici să admirăm ceva şi de fiecare dată ne întrebăm cum a fost mai demult satul, oamenii şi viaţa lor. Avem doar semne imprecise. Nu putem şti adevărul. Ne închipuim. De 23 de ani ne închipuim. Totul s-a instituţionalizat şi asta presupune alţi “specialişti”. Tinerii se duc la şcoli, dar şcoala nu te învaţă cum trebuie să te pregăteşti de moarte. Nu-ţi poate arăta rosturile adânci ale vieţii. (...)
Niciodată nu m-am gândit că dacă mă duc la şcoală, voi şti cum se horeşte la sat, cum se trăieşte în comunităţile închise. Am ştiut un singur lucru: că pentru a mă cunoaşte pe mine trebuie să am experienţa departelui. Sunt departe de casă.” spune Grigore Leşe.
Oricât ne-am dori, totul se schimbă. Poate şi povestea deţine un pic mai subţire... Nimic nu rămâne aşa cum ne închipuim că era. “De când sunt la Bucureşti mă uit în jur şi totul îmi pare neobişnuit. Muzicile pe care le-am ascultat în anumite împrejurări, comportamentul oamenilor, nu corespund cu ce am lăsat acasă. Aici totul se metamorfozează, oamenii, când sunt strămutaţi, se schimbă în atitudine, horesc altfel, povestesc ce nu au trăit niciodată. Ascultându-le horile şi poveştile crezi, la prima vedere, că redau realitatea. Departe gândul. Ne amăgim noi pe noi. Trăirile sufleteşti nu se pot vinde uşor. Nu putem vinde orice. Am răstignit muzica pe benzi cu bună ştiinţă. Astăzi, oamenii caută muzica momentului. Se regăsesc în ea, seamănă cu frustrările lor, nu conştientizează că fac rău …. Satisfacerea dorinţelor oamenilor este în paguba intereselor reale ale acestora. Nu se face cu valori alese, superioare” adăugă muzicianul.
După cum spuneam, acest Festival este o luptă de a nu pierde ce a mai rămas din muzica pură a satului românesc. Şi, cine ştie, aceşti ultimi rapsozi poate nu vor fi chiar ultimii, poate se vor găsi tineri care să îndrăgească aceste muzici şi să le ducă mai departe. “Politicile culturale actuale sunt altele. De sute de ani muzicile se surpă necontenit, însă, din când în când, cineva pune câte o proptea. În secolul XIX, un învăţător sârb a salvat cântecele bătrâneşti, în Finlanda au fost salvate legendele antice prin cuprinderea lor în culegerea Kalevada, a fost salvată epopeea medievală a Rusiei de către un pasionat de folclor iar în Islanda, epopeea germanică. În România, Alecsandri publica Mioriţa. Toate acestea au influenţat viaţa interioară obştească. Numai că aceste “proptele” nu ţin pe veci. Eu pun proptele de 45 de ani. Horile s-au împrăştiat, dar încă n-au murit. Sunt înăbuşite sub cenuşă şi trebuie aţâţate. O să le ascultăm împreună, împlinite de muzicanţii chemaţi la ce-a de-a opta ediţie de Tarafuri şi Fanfare !”
Veniţi să ascultaţi cele mai profunde muzici româneşti, la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti, sâmbătă 31 august, şi duminică, 1 septembrie. La Festivalul Tarafuri şi fanfare, ediţia a VIII-a! Proiectul cultural este finanţat, anul acesta, de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN).
