"Nicu a murit dorind enorm sa traiasca"

Paula Iacob l-a aparat pe Nicu Ceausescu. Pe parcursul procesului a devenit prietena si confidenta lui.

Cum ati trecut peste aceste sentimente?
Am fost un avocat care si-a iubit profesia intotdeauna si am bucuria ca am putut trece peste ura si furia pe care le aveam toti in acele momente. Eram departe de a fi un sustinator al regimului trecut, n-am fost nici macar membru de partid si nici nu mi-am dorit sa fiu, dar mi-am dat seama ca nu trebuia sa plateasca el pentru sistemul creat de altii. Din pacate, ceea ce s-a intamplat cu copiii lui Ceausescu a fost o lectie invatata in cei 50 de ani de comunism.

Cum ati devenit aparatorul lui Nicu Ceausescu?
Era pe la inceputul anchetei, Nicu Ceausescu era in arest la Penitenciarul Rahova. Asteptam intr-o zi sa intru la un detinut obisnuit si am observat ca lui Valentin Ceausescu ii aducea pachet viitoarea lui sotie. Era o zi de iarna foarte rece, ea statuse ore intregi acolo si mi-am spus ca trebuie sa tina foarte mult la el. La Zoia era fratele sotului. Sotul era si el stupid arestat, pentru ca era casatorit cu fiica cuiva. La Nicu insa am sesizat ca nu era nimeni, cu nici un fel de pachet.
Intamplarea a facut ca apoi sa ma intalnesc in tribunal cu o tanara avocata, casatorita cu un membru al familiei Ceausescu, careia inainte de 1989 nu-i ajungeau cele doua maini ca sa le dea la sarutat, iar acum era marginalizata. Chiar i se spunea: "Ce mai cauti in tribunal cand esti ruda cu dictatorul?". Niciodata nu mi-au placut nedreptatile si m-am dus sa stau de vorba cu ea. M-a intrebat daca n-as vrea sa ma ocup de cazul lui Nicu.

Ce v-a determinat sa dati curs rugamintii?
Aveam foarte multi prieteni si rude in Sibiu si am vazut cu ochii mei cum se purta cu sibienii. Apoi, avusesem o clienta care era in divortcu un ofiter de securitate si nici un avocat din Sibiu nu vroia sa-i preia cazul pentru ca nu vroia sa se lupte cu domnul ofiter. S-a dus la Nicu si i-a spus problema ei... "Stiti am fost maritata cu un securist..." Atunci el a inceput sa rada si i-a spus: "Pai bine fato, eu te-am pus sa te mariti cu un securist?", dar a fost singurul care a ajutat-o.
Mai era unul dintre ciobanii vestiti de la Sibiu, Dinica Manitiu, fusese arestat. Toata lumea il cunostea, toti veneau la mesele extraordinare pe care le facea acest cioban cu doi ani de Filosofie, dar cel care l-a ajutat si l-a pus in libertate imediat a fost Nicu. Aceste cateva lucruri pe care le stiam, inclusiv faptul ca mergeam de la Bucuresti sa-mi cumpar o bucata de salam de Sibiu, m-au facut sa vreau sa-l cunosc si sa accept sa-l apar. I-am spus insa doamnei respective ca daca dupa prima intrevedere va fi ceva care imi displace, nu asigur decat apararea in timpul urmaririi penale.

Cand ati inceput sa credeti in nevinovatia lui?
Am avut un mare noroc pentru ca inainte de Nicu Ceausescu il aparasem pe seful Securitatii de la Sibiu, Rotariu, un om cu o judecata deosebita, dar care ar fi avut tot interesul sa spuna ca Nicu i-a dat ordin sa traga. El mi-a spus ca Nicu Ceausescu nu i-a dat acel ordin, dimpotriva era ingrijorat sa nu se intample ceva. Dupa prima intalnire cu el, cand am vorbit sase ore, am fost convinsa ca trebuie sa-l apar. L-am considerat, indiferent de ce s-a petrecut mai tarziu in fata instantei de judecata, nevinovat. Un avocat nu judeca, dar daca are putina experienta isi da seama daca are de-a face cu un om vinovat.

Cum era Nicu Ceausescu dupa tot ce i se intamplase?
Stiam ca e un agitat, dar am avut surpriza sa-l vad deosebit de linistit, deosebit de politicos cu mine si absolut convins ca va fi condamnat. Imi spunea tot timpul: "Doamna, eu nu scap fara 20 de ani". A fost foarte retinut la inceput, dar dupa aceea mi-a povestit atatea amanunte din viata lui sociala si particulara incat pot sa spun ca la un moment dat a fost ca o carte deschisa pentru mine. Eram singurul om care-i era aproape in acele momente. M-a surprins decenta lui, desi citisem si auzisem diverse lucruri. Nu l-am auzit nici un moment sa spuna un cuvant rau despre cineva sau cuiva.

Cum v-ati apropiat de el?
Au fost zile grele in timpul procesului, in care am stat in instanta de dimineata pana seara, la 21:00. In zilele acelea nu-i mergea bine. Nu i se aducea mancare, venea de la Aiud in fiecare zi si era grav bolnav de ficat. Intr-una din zile am avut o pauza la pranz si eu eram invitata la un botez. Cum n-am putut sa stau mult, mi s-a dat, cum sunt ardelenii darnici, o cutie de pantofi plina de prajiturele. Bineinteles ca am dus-o in subsolul in care stateam de vorba cu el in pauzele procesului. Nu stiam daca mi se va da voie sa-i dau si lui de mancare, asa ca am inceput sa mananc eu prajituri, una, doua si, ca din intamplare, i-am spus: "Te rog sa poftesti si tu". Politistii care stateau sa ne pazeasca s-au jenat sa ma opreasca. Si asa am inceput sa-i aduc tot timpul mancare, sub pretext ca sunt o persoana care mananca mult. Mancam impreuna si vorbeam.

Cum vorbea despre parintii lui?
Nu vorbea decat foarte rar despre ei. Niste gazetari straini i-au pus o data aceasta intrebare si le-a raspuns printr-o intrebare: "Ati auzit sau stiti ceva despre conflictul intre generatii? Dumneavoastra n-ati avut niciodata o neintelegere cu parintii?". Stia ca ei au gresit. Mi-a spus odata ca tatal lui n-ar fi gresit atat de mult daca cei din jur nu l-ar fi indemnat. Era constient de greselile lor, dar nu-i judeca. Mi-a spus ca la inceput n-a stiut despre ordinul tatalui sau de a trage in oameni, iar apoi a facut tot ce i-a stat in putere sa-l impiedice. In prima discutie cu el, l-am intrebat despre viata de familie. Daca manca impreuna cu parintii lui, daca mama lor facea, ca orice mama, gogosi, clatite... S-a uitat la mine mirat si m-a intrebat: "Cine, mama? Mama avea cu totul alte treburi... Nu sa stea cu noi". Intr-un an, in ajun de Craciun a fost la manastire la Cernica si mia spus ca a aprins lumanari pentru ei. Dar despre moartea parintilor lui nu a vrut sa discute niciodata.

Dar despre femeile din viata lui?
Era foarte discret. A fost intrebat despre relatia lui cu o mare sportiva, dupa ce persoane din anturajul sau familia ei facusera declaratii ca i-a smuls unghiile, ca s-a purtat cumplit. Ar fi putut fi tentat sa raspunda unor asemenea grozavii, n-a spus decat: "Da stiu, a fost o foarte mare si foarte talentata sportiva". Mai am si acum scrisorile de dragoste pe care le-a scris din inchisoare pentru Daniela Vladescu. Erau scrisori ale unui tanar de 16-17 ani de o puritate si un sentimentalism cum la putini oameni am intalnit.

Cu fratii lui in ce relatii era?
Fratii lui au fost eliberati in timp ce el era inca in proces. Au venit atunci la Sibiu. La un moment dat a fost pus in libertate, la Sibiu, inainte de plecarea dosarului la Bucuresti, si m-a rugat pe mine sa-l iau, sa vina impreuna cu mine la Bucuresti. Probabil ca i-a fost teama sa mearga cu ei, cu masina.

De ce n-a fugit atunci?
Au fost doar cateva zile de libertate, pentru ca Parchetul a facut recurs. In mod precis cineva i-a facut atunci o astfel de propunere. Numai ca inteligenta nativa pe care o avea l-a facut sa vina la mine sa-mi spuna si in acelasi timp sa aiba exact opinia mea ca nu trebuie sa faca ceva nepermis de lege si sa astepte rezultatul procesului. Apoi a fost reincarcerat. Cine in afara de dumneavoastra a fost alaturi de el?
Au fost oameni care nu-l mai cunosteau, mai nimeni nu-l mai cunostea, au fost insa oameni care mi-au dat telefoane fara sa ma cunoasca si m-au intrebat daca pot sa faca ceva sa-l ajute. Erau prieteni, rudele mai putin. Imi amintesc, inainte de a incepe procesul am rugat-o pe prietena lui, Daniela Vladescu, sa ii trimita un rand sau o ciocolata pe care sa scrie un cuvant. O dupa-amiaza intreaga m-am rugat spunandu-i ca pentru un om un asemenea proces e un moment foarte greu si are nevoie totusi sa stie ca are undeva un punct de sprijin. A refuzat tot, nu a scris nici macar pe ciocolata pe care o aveam eu. A plecat in proces cu o stare nu tocmai buna si in orice caz a simtit ca era singur.

Era un patriot? Cum percepea noua democratie?
Nu exagerat, iubea viata si modul in care traiesc oamenii in aceasta tara, dar era atasat mai degraba de prieteni, de un anumit mod de viata. Democratia i s-a parut un lucru absolut normal. Din dosar rezulta ce discutii a avut cu Daniela Vladescu, pe 22 decembrie, in drumul de la Sibiu la Bucuresti. Ii spunea ca nu o sa fie nici o problema "reintru la fizica si poate si in invatamant". Avea realmente un cap politic. Cand venea la noi, dupa eliberare, imi spunea imediat ce au scris ziarele, care e opinia lui si vreau sa va spun ca poate am inteles politica mai bine dupa acesti doi ani si jumatate in care am tot discutat impreuna.

Cine il chemase la Bucuresti pe 22 decembrie?
Nimeni. In momentul arestarii venise de la Sibiu cu prietena lui, care dupa aceea s-a retras. Si mie mi s-a parut ciudat, dar nu l-a chemat nimeni la Bucuresti. A venit cu Daniela Vladescu pentru ca i se parea normal sa se intoarca in Bucuresti. Considerase trimiterea la Sibiu ca pe un surghiun. Si se impacase cu ideea ca va continua o viata normala la Bucuresti.

Se zvonise ca vine la Bucuresti sa preia puterea. Si-a dorit vreodata puterea politica?
Nu dorea decat sa aiba o viata normala, sa munceasca si, pe undeva, cred ca i-a si convenit ideea aceasta, de om obisnuit. Isi dorea o viata linistita si fara supraveghere. A reiesit din dosar ca in casa in care locuia la Sibiu seful Securitatii nu a intrat niciodata pana la evenimentele din decembrie 1989. Prefera prezenta unor oameni mai simpli cu care se simtea bine. Din dosar am aflat ca manifestantii care s-au dus in fata Comitetului Judetean strigau: "Sa plece taticu’ si sa vina Nicu". Deci ideea a fost a oamenilor care doreau ca la conducerea tarii sa fie un om cu o gandire normala, care sa inteleaga nevoile lor, sa stie ce inseamna sa iubesti o femeie, sa bei un pahar de vin, sa fii apropiat de oamenii obisnuiti.

I-a fost teama vreodata pentru viata lui?
Nu. Niciodata. Nu credea ca oamenii l-ar putea uri atat de mult. Nici in penitenciar nu a fost vreun om care sa-si manifeste ura impotriva lui. Aiudul este o inchisoare unde sunt oameni cu condamnari grele. Pentru crime, talharii si vreau sa va spun ca toti s-au purtat cu el asa cum te porti cu un om bolnav. Intr-o zi am venit cu niste gazetari straini, iar el a fost scos din celula sa dea interviul. A stat foarte mult timp si colegii de celula au crezut ca se intampla ceva cu el de nu mai este adus inapoi. Au inceput sa bata cu lingurile, cu farfuriile de tabla pana s-a intors in camera.

I-au fost respectate drepturile procesuale in timpul urmaririi penale?
Da, intr-un fel da. Nu ma pot plange de modul in care s-a desfasurat urmarirea penala, dar ceea ce m-a deranjat a fost ca mi s-au respins toate cererile de eliberare pe care i le-am facut pe caz de boala... S-au lovit de un zid. Era vizibil, daca era descheiat la camasa, ca avea sparturi de vase, ceea ce inseamna varice esofagiene, dar se spunea ca poate suporta regimul penitenciar. L-a suportat atat de bine ca dupa doi ani si jumatate de inchisoare, doi ani si ceva de libertate a plecat dintre noi.

Dar in timpul procesului?
Judecatorii, in modul in care s-au comportat, au lasat deschisa totusi poarta dreptatii, mi-au ingaduit toate intrebarile pe care le-am pus, mi-au ingaduit sa am posibilitatea de a vorbi cu el, mi-au ingaduit tot ceea ce a dus mai apoi la solutia de incetare a procesului penal la Curtea Suprema, dupa doi ani si jumatate. Dar pentru ca nu puteau altfel, dupa ce l-au tinut niste ani dupa gratii, s-a hotarat sa ramana condamnat pentru detinere ilegala de armament. Acum intreb si eu... Copilul presedintelui unui stat isi scoate el permis existau erau organe care se ocupau de aceste lucruri? Dar trebuia retinut ceva si s-a retinut. El ar fi vrut intr-o zi sa depuna un memoriu pentru recurs in anulare, sa nu ramana cu aceasta condamnare, dar din pacate, soarta nu i-a mai ingaduit.

Cum a reactionat la citirea sentintei de 20 de ani?
Era o zi de vara calda cand s-a pronuntat sentinta. Presedintele instantei, un judecator bun si despre care am o parere foarte buna ca om, dar acesta era momentul... in clipa in care a citit sentinta, 20 de ani, era schimbat total. Curgea apa de pe el desi era un barbat inalt si foarte slab. Singurul om calm era Nicu si cand a auzit sentinta mi-a facut un semn cu capul, de genul "Vedeti doamna, v-am spus eu ca degeaba va luptati?".

Ce a schimbat soarta procesului? Ce a dus la eliberarea lui?
Schimbarea declaratiei colonelului Dragomir, martorul principal impotriva lui. A inteles sa-si descarce constiinta, m-a sunat si mi-a spus ca vrea sa spuna adevarul. A facut acest lucru. A spus ca nici un moment Nicu Ceausescu nu i-a dat ordin sa traga, desi in prealabil declarase altceva. In orice caz, din tot procesul a reiesit ca nu el a dat vreo dispozitie de tragere, dimpotriva, el a fost cel care a dat ideea militiei de a pune afise pe care sa se spuna revolutionarilor "Suntem alaturi de voi".

Ii ura pe cei care l-au umilit in seara de 22 decembrie?
Dupa ce a iesit din inchisoare, a aflat cine l-a injunghiat. I-am spus bine, hai sa-ti fac actiune si sa-l trimitem in judecata, pentru ca nu se poate chiar asa, sa implanti cutitul intr-un om si sa nu patesti nimic. Si atunci mi-a spus: "Lasati-l doamna, ce sa-i mai fac si eu... E un amarat!". N-a vrut sa-mi spuna nimic despre el. L-a lasat pur si simplu in pace.

Ce va spunea despre noul presedinte al tarii, Ion Iliescu? Dar despre oamenii din jurul parintilor lui?
I-am spus la un moment dat sa-i trimita un memoriu... si a refuzat. Fugea de discutiile in care ar fi putut sa se manifeste urat. Moartea lui Milea i se parea ciudata, dar nu discuta mai mult.

Cum era in ultima perioada a vietii?
A murit dorind enorm sa traiasca. Am vorbit cu el inainte de a pleca la Viena, n-a vrut sa plece acolo. A vrut sa ramana sa fie ingrijit aici. Poate a fost un presentiment. Mi-a telefonat de acolo spunand ca abia asteapta sa se intoarca acasa; medicii ii spusesera ca a doua zi va fi externat, dar dupa cateva ore a murit.

Ce a insemnat Nicu Ceausescu pentru dumneavoastra?
Au fost putine cazuri in care m-am atasat de cei pe care i-am aparat si as minti sa spun ca nu-i pastrez o amintire frumoasa. In orice caz nu am primit in viata mea atatea flori cate am primit la procesul de la Sibiu si nu am intalnit un om care sa-mi vorbeasca atat de frumos dupa un proces. Dupa eliberarea lui am pastrat o relatie foarte apropiata. Chiar imi spunea ca i se pare extraordinara viata noastra de familie, in care fiecare il asteapta pe celalalt ca sa luam masa impreuna. A fost o perioada in care lua masa la noi aproape in fiecare zi. Toti membrii familiei mele il indragisera.

Cum v-a schimbat viata procesul lui Nicu Ceausescu?
Trebuie sa recunosc ca, desi eram un avocat cu clientela, nu asfi avut numele pe care il am astazi, daca nu l-as fi aparat pe el. Pentru mine procesul lui a fost o dovada ca, daca un avocat lupta cu suflet si incredere in adevar, trebuie sa obtina solutia dreapta. Dupa condamnarea la 20 de ani am fost putin descumpanita. Solutia finala insa m-a facut sa cred ca nu am gresit cand mi-am ales aceasta meserie renuntand la cea de gazetar sportiv. Pastrez durerea si amaraciunea ca poate daca ar fi fost eliberat de la inceput ar mai fi trait.

CV
Paula Iacob
S-a nascut la Bucuresti. La varsta de 16 ani devine studenta a Facultatii de Drept din Bucuresti, pe care o termina la 20 de ani.
Timp de cinci ani lucreaza la ziarul "Sportul", ca jurnalist sportiv.
Isi incepe cariera in avocatura, meserie pe care o practica de peste 35 de ani.
In 1990, devine aparatorul lui Nicu Ceausescu, pe care il reprezinta pana la sfarsitul procesului, in 1992.
Este presedinte al Federatiei UNESCO si al Asociatiei Femeilor de Cariera Juridica. Casatorita cu avocatul Nicu Iacob. Are o fiica de profesie medic psihiatru.