Noi dezvaluiri despre cazul Ioan Luchian Mihalea, în exclusivitate pentru Jurnalul Național

Cazul Ioan Luchian Mihalea a stârnit scandal în anul 1994, imediat după arestarea celor doi criminali, Nelu Gavrilă și Ionel Păun. S-a spus în presa vremii că polițiștii ar fi “inventat” doi făptași, pentru a ascunde adevăratul vinovat, care ar fi fost o vedetă. Zvonurile lansate de o parte din presă erau argumentate atunci prin timpul care s-a scurs de la comiterea crimei, până la găsirea făptașilor, respectiv 40 de zile. Chiar dacă probele au arătat clar că cei doi tineri din anturajul artistului, cu vârste de 19 ani în 1993, erau făptașii, chiar după ce, în declarații, cei doi descriau exact cum au comis fapta, unii jurnaliști au încercat să promoveze alte ipoteze, acuzându-i pe polițiști. Nu a fost singurul caz de scandal de presă, deși, de fiecare dată probele au fost concludente.

Nelu Florian Gavrilă, unul dintre cei doi ucigaşi ai compozitorului Ioan Luchian Mihalea, a fost eliberat din închisoare miercuri, 18 februarie 2015. Cei doi criminali au primit pedeapsa cu închisoarea pe viață, după ce l-au ucis pe artist, în anul 1993. Săptămâna trecută, Judecătoria Găeşti a admis propunerea de eliberare condiţionată formulată de comisia de la Penitenciarul Găeşti, după ce făptașul a ispășit 21 de ani de detenție.

Fostul anchetator al acestui caz, colonelul în rezervă Dan Antonescu, devenit realizator al unor emisiuni TV de investigații, explică în exclusivitate pentru Jurnalul Național cum a fost soluționat cazul și ce anume ar trebui să se ia în considerare atunci când apar zvonuri și scandaluri în mass-media, în situații de acest gen.

■ Jurnalul Național: În cazul acesta, atât de mult mediatizat, comentat și contestat, care sunt elementele care arată clar că cei doi sunt făptașii?
■ Dan Antonescu: Probele au fost absolut clare, indubitabile, probe pertinente, care i-au acuzat din primul minut de anchetă pe cei doi. În noaptea în care l-am luat pe Nelu Gavrilă de la metrou - pentru că acolo lucra, în schimbul de noapte, la întreținere instalații -, l-am adus la sediul Poliției Capitalei. Eram împreună cu fostul meu coleg, Lucian Guran, care acum este Scretar de stat în Minister. Pur și simplu, îl adusesem ca pe un martor. Figura într-o fotografie găsită în casa victimei, alături de victimă. Ne-am gândit că poate fi o persoană apropiată, care ne poate oferi mai multe amănunte legate de viața victimei.

■ Era doar o audiere de rutină?
■ Absolut, dar, neavând concret unde să-l găsim, pentru că el nu locuia la adresa din buletin, ci la un prieten sau la o prietenă, așa cum am aflat din investigații, ne-am zis că e mai sigur să-l luăm de la locul de muncă, pentru a-l audia. El a avut un comportament puțin dubios, pe parcursul drumului, din vestiarul de la metrou, până la mașină. Ulterior, în anchetă, mi-a spus că el intenționa, dacă ar fi observat un moment de neatenție din partea noastră, să se arunce pe șine, să se electrocuteze. De fapt, acela a fost momentul în care lui a-nceput să-i curgă pedeapsa. De fapt, chiar din momentul în care a comis fapta l-a măcinat chestia asta, iar când a văzut și Poliția lângă el, deja era clar că s-a terminat drumul lui de până atunci. Am ajuns la sediu cu el și, pentru că acel comportament mi s-a părut ciudat, am zis că înainte de audieri – era și suspect, dar, în principal, era adus ca martor – am considerat că e mai sănătos pentru noi să-i fac o percheziție corporală. L-am pus să scoată tot ce avea prin buzunare, pentru a nu avea vreo surpriză neplăcută. A scos un pumn de pastile de Diazepam. Era și un tub de Diazepam. L-am întrebat ce-i cu alea și ne-a spus că nu poate să doarmă. De când? De atunci... A fost un semnal clar. Avea o geacă de blugi îmblănită. Era în ianuarie, după 40 de zile de la comiterea crimei. L-am întrebat de unde are geaca... “De la el!”. Era pur și simplu o anchetă-n orb și am plusat... Dacă ține, ține, dacă nu, nu. Iar colegul meu a plusat și mai bine. L-a-ntrebat “Și celălalt unde e?”... “Acasă!”. Pur și simplu, am ieșit, l-am lăsat cu cineva, să-l păzească și ne venea să țipăm, că după atâtea săptămâni de alergătură, din câteva fraze deja se rezolvase cazul și chiar nu muncise tot colectivul degeaba.

■ Dar de unde se știa că sunt doi?
■ Nu se știa. A fost tot la cacealma. A prins...

■ S-a pornit de la premisa că ar putea fi doi făptași?
■ În primul rând, Oanță (așa cum îi spuneau prietenii lui Ioan Luchian Mihalea, n.r.) nu era un tip solid, ci un tip firav, dar se vedea că s-a zbătut, că a-ncercat să scape. În plus, au fost găsite două obiecte, dintre care unul ascuțit, care lăsase și urme pe perete.

■ Deci erau urme de luptă foarte clare...
■ Da, iar el era în casă. Fusese târât în casă, probabil de pe holul de la intrare, unde a țipat. Vecinii au auzit câteva țipete, după care s-a făcut liniște. A fost târât în sufragerie, unde a fost strangulat cu un cablu, probabil de la telefon. Dar nu s-a pus problema de la început că ar fi fost doi. A fost o întrebare “la plesneală”. Iese, bine... nu iese... Dar, iată că a ieșit. Am chemat și procurorul, în seara respectivă, a dat și declarații în fața avocatului, după care am mers să-l luăm și pe cel de-al doilea autor, care era în gazdă la un maistru de la metrou. Am ajuns dimineața, pe la ora 4:00 sau 5:00, nu mai știu exact cât era ceasul... Ne-a deschis gazda, ne-a permis accesul în locuință, i-am explicat pe cine căutăm. Ne-a spus că este la el în gazdă, dar ține ușa încuiată. Atunci am făcut o strategie ad-hoc: “Du-te și bate la ușă și țipă că a lăsat apa deschisă și s-a inundat apartamentul”... Așa a făcut și, când am auzit broasca descuindu-se, am intrat peste el și l-am găsit. Am găsit camera de luat vederi a lui Mihalea, demontată, în mare parte, un casetofon, cu niște casete de la el. Și au mai fost câteva obiecte care chiar îi aparțineau lui Mihalea. Declarațiile luate de la ei au coincis, au spus cum au pătruns, cum și-au propus, ce și-au propus. Au mers la victimă cu arma crimei, cu acel letcon, ciocan de lipsit stil vechi. Veniseră cu el de-acasă, să-l lovească și au făcut-o. A doua sau a treia zi am mers cu ei și au arătat unde au aruncat arma, într-un subsol de bloc aflat în construcție. Era într-o pungă. Ei, ca să nu se murdărească, pentru că avea sânge și fire de păr pe el – care s-au dovedit a fi ale victimei, și sângele, și firele de păr – deci probele au fost beton... fără discuție!

■ Și neonul din scara blocului?
■ În holul blocului, pentru a nu fi văzuți, s-au urcat pe balustradă și au deșurubat puțin neonul.

■ Cu sau fără neon era același lucru, din punctul de vedere al probatoriului?
■ Da. Categoric.

■ Practic, neonul ce fel de probă este?
■ E probă directă.

■ Clar, dar putea să nu fie, însă, în cazul acesta, ce se demonstrează? Că a fost acțiune premeditată?
■ Da. premeditarea e demonstrată și de deșurubarea neonului, ca să nu fie văzuți, dar și de celelalte acțiuni ale lor.

■ În felul acesta, au avut doar circumstanțe agravante?
■ Singurele lor circumstanțe atenuante erau reprezentate de comporatmentele în anchetă, colaborarea cu anchetatorii, faptul că au descris cum au făcut. Circumstanțele atenuante se iau înconsiderare, numai că ei și le-au șters singuri, prin comportamentul de după. Atunci când au intrat în arest și s-au întâlnit cu alți arestați preventiv, avocatul pe care și l-au ales i-a învățat să declare altceva. În momentul în care apari cu niște declarații la instanță, apoi le schimbi, dar procurorii și anchetatorii demonstrază care este de fapt adevărul, cum s-a petrecut fapta, iar ulterior apar alte declarații, care îngreunează ancheta – judecătorească de data asta -, este un semnal pentru judecători că oamenii aceia chair nu regretă ce-au făcut și încearcă să pună piedici Justiției. Și-atunci le-au dat maxim. Ar fi putut marșa în continuare pe ceea ce au făcut inițial: că au recunoscut, că au arătat toate probele și că regretă fapta, că a fost o tulburare... Dacă ar fi rămas așa, ar fi luat o pedeapsă mai mică. În plus, ei nu aveau antecedenrte penale, era prima oară când făceau o astfel de acțiune, n-aveau nimic la cazier, munceau, nu aveau trai parazitar, nu trăiau din furtișaguri sau alte prostii. Toate aceste lucruri s-ar fi materializat în circumstanțe atenuante, care, însă, au fost anulate prin comportamentul ulterior: au dat o mulțime de declarații, ba că au fost bătuți la anchetă, ba că au fost forțați...

■ Ce evoluție credeți că va avea Nelu Gavrilă după ce a ieșit de la pușcărie?
■ În ziua în care s-a făcut publică decizia instanței de a fi eliberat, am fost căutat de presă, pentru a face comentarii, mai ales pentru că se știa că am fost unul dintre participanții la anchetă și mulți se așteptau să fiu, dacă nu șocat, măcar deranjat de decizia aceasta. Nu. Acum doi ani, când a făcut prima solicitare de eliberare condiționată, am făcut un comentariu, în jurnalul de știri, și am susținut ceea ce susțin și acum: este absolut normal ca un om care a dat dovadă de îndreptare să beneficieze de prevederile legii, așa cum a beneficiat, cu ghilimelele de rigoare, de prevederile ei în ceea ce privește pedeapsa. Mi se pare firesc să beneficieze și de prevederile legii referitoare la liberarea condiționată. Dacă legea spune că după 20 de ani de la comiterea faptei, în cazul pedepsei cu detenția pe viață, poate beneficia de liberare condiționată, mi se pare firesc să-și exercite acest drept. Am avut ocazia să aflu că omul acesta chiar s-a comportat corect pe parcursul executării pedepsei. Celălalt a mai avut câteva probleme. Dar vorbim despre niște adolescenți la momentul comiterii faptei și nu putem să considerăm că ei nu se vor îndrepta vreodată. Față de societate, ei au plătit. Dar, ce este cel mai trist, nu mai departe de ieri am discutat cu un condamnat la 25 de ani de închisoare pentru un dublu asasinat și perspectivele lui erau foarte sumbre. L-am întrebat ce și-ar dori cel mai mult. “Să pot șterge din memorie ceea ce am făcut” - mi-a răspuns. “Față de societate, eu am plătit, dar eu, față de mine, n-am să pot spune niciodată că mi-am achitat pedeapsa!” E o gândire care, din start, după doi, trei ani de detenție îți demonstrează că omul acesta este totuși pe un drum bun, este recuperabil, chiar dacă a luat viețile a doi oameni.

■ Cum s-a ajuns la scandalul din presă?
■ Presa a vrut neapărat niște personalități în persoanele autorilor și, atât timp cât le-am adus niște oameni banali, oameni simpli care nu mai erau atât de interesanți pentru subiectul de scandal, unii au reacționat...

■ Deci a fost scandal în presă doar pentru că victima era o vedetă, iar unii jurnaliști se așteptau ca și făptașii să fie VIP-uri...
■ Da. Au fost aduși la audieri foarte mulți artiști, în cele 40 de zile. Iar în momentul în care se perindă foarte multe personalități din lumea culturală, muzicală, pe la Poliție, și vezi că nu rămâne niciunul acolo, foamea de senzațional a presei n-a fost satisfăcută de prezența acestor doi... băieți cu letconul. Și a apărut zvonul că Poliția a inventat niște autori repede, astfel încât să închidă gura presei și să facă scăpați cine știe ce persoană importantă... Acesta a fost un lucru care m-a deranjat și mi-a lăsat un gust amar. M-a făcut să fiu reticent ulterior, în relațiile cu presa, pentru că, dacă vorbești despre deontologie la anumite publicații, chiar stârnești zâmbete...

■ Și totuși, ați ajuns în presă... Cum și de ce?
■ Tocmai pentru că vreau să combat astfel de practici. Nu mă interesează să inventez știri, nu mă interesează să le înfloresc. Dacă pot să prezint un caz cu un mesaj de prevenire, e suficient. Am deranjat și deranjez în continuare... Asta e... Cazurile la zi nu fac obiectul emisiunilor mele, pentru că pe mine nu mă interesează senzaționalul. Cazurile la zi au reprezentat un subiect pentru mine atunci când am fost solicitat, pentru a comenta. Au fost câteva excepții, dar m-am abținut de la a face comentarii și întotdeauna am spus că operează acea prezumție de nevinovăție, până la hotărârea definitivă a instanței. Am încercat să transmit mesajul de prevenție, fără senzaționalul pe care-l prezintă jurnaliștii în astfel de cazuri. Regula a fost să prezint cazuri finalizate, cazuri închise din punct de vedere penal. Din punct de vedere social, aceste cazuri pot fi redeschise oricând, iar aici mă refer doar la aspectele criminologice, folosite drept exemplu în diverse situații: factori favorizanți în comiterea unei infracțiuni, pentru că, din păcate, în cele mai multe cazuri, nu doar autorul este vinovat. Fie și victma are contribuția ei, fie și comunitatea, colectivitatea. Sunt mulți factori sociali, educaționali, foarte mulți factori care, cumva, parcă îl dirijează pe făptaș să comită ceva. Eu mi-am propus să prezint publicului factorii favorizanți care au dus la comiterea unei fapte și, dacă un om poate să evite ceva de acest gen, e un mare câștig. De fapt, motto-ul emisiunilor pe care le-am făcut – și care continuă în cele pe care urmează să le fac este: “Dacă prin aceste emisiuni reușim să preîntâmpinăm o crimă, înseamnă că am realizat două lucruri mari: am salvat o viață, iar alta nu este irosită după gratii”. Munca în domeniul acesta e greu de cuantificat, iar rezultatele se văd foarte greu.

FACTORI CARE FAVORIZEAZĂ O CRIMĂ
■ În legătură cu anumiți factori favorizanți pentru comiterea crimelor, din tot ce am citit despre diverse cazuri pare că unele ar fi trase la indigo: în contexte asemănătoare se întâmplă lucruri asemănătoare. Și nu numai victima are o contribuție, uneori și vinul de toamnă și altele...
■ Da... “turbărelul”, cum îi spun eu... acel tulburel care, într-adevăr, e un factor favorizant pentru comiterea unor crime. În anumite zone, scandalurile sunt ciclice, mai ales în perioadele în care se face vinul și mai ales când nu e vinul tocmai stat din fiert, iar starea de ebrietate se instalează mai rapid și mai puternic.

■ Și totuși, în afară de acești factori, mai sunt perioade de depresii, de lună plină...
■ Mai sunt schimbările atmosferice, lucru pe care l-am constatat în timp, dar nu e probat și nu e explicat. Sunt perioade înainte de furtună, când presiunea atmosferică este foarte scăzută. Cei meteosensibili, care au probleme de natură psihică pe care presiunea atmosferică le accentuează, au o stare de irascibilitate inexplicabilă chiar și pentru ei. Le e greu să înțeleagă ce au făcut în perioada aceea. Unii spun “căutam scandal, căutam să mă cert cu cineva”. Și o ceartă degenerează uneori, ajungându-se la crimă...

■ Cum s-ar explica, totuși, situațiile în care un membru al familiei îi omoară pe ceilalți?
■ Familia este un mediu greu accesibil celorlalți. Sunt conflicte latente, conflicte care apar din când în când în fața celorlalți, dar starea conflictuală e permanentă, numai că sunt suișuri și coborâșuri. Liniștea este doar aparentă și în momentul în care cineva observă că într-o familie s-a-ntâmplat o nenoroicire, toți sunt șocați. Nu e suficient ca cineva să dea bună ziua sau a fie educat, politicos, de fațadă. Sunt aspecte pe care familia nu le face publice. Familia refuză de obicei. Oamenilor le e rușine. Cum să se ducă la psihiatru cu sora, fratele, mama, tatăl, soacra sau altcineva? Sunt mulți care au tulburări majore, dar familia refuză nu doar să le facă punlice, dar și să le trateze.

■ În județul Constanța a fost un caz, cu zece ani în urmă, în care un tânăr și-a ucis familia, verii care, practic, îl găzduiau, îl ajutau foarte mult...
■ Da, era un nepot, rudă mai îndepărtată.

■ E normal să ai încredere în membrii familiei sau nu e normal să ai încredere?
■ Iată câteva aspecte pe care am vrut să le scot atunci în evidență, în prezentarea acelui caz. Familia respectivă a avut mare încredere în acel individ și, pur și simplu, l-au invitat, pe el și pe complicii lui, la jaf.

■ Se întâmplă frecvent în societatea românească.
■ Da. Și e foarte grav. Ți-ai dobândit niște bunuri, dar nu neapăat trebuie să epatezi, să te lauzi cu ele, să arăți: “Uite, am fost în Spania, în Italia sau în altă parte și iată câți bani am!”... Dacă-i ai, ține-ți-i undeva unde știi numai tu, nu te lăuda cu ei. Nu trebuie să te afișezi cu asta, pentru că nu degeaba se spune că banul e ochiul dracului. E un fel de invitație la jaf. Au mai fost situații când apropiații au obținut informația și au vândut-o unor tâlhari, iar informația venea tot de la un membru al familiei.

■ A mai fost un caz la Constanța, în mai 2012, în care o tânără de 27 de ani, cu foarte mulți bani, amanta unui influent om politic turc, a fost ucisă chiar de fratele ei și de un prieten al acestuia.
Exact. Cea care venea din Turcia. Problema este că acolo au acționat foarte mulți factori. Pe lângă frustrările lui, au fost niște conflicte între membrii familiei, care nu au ieșit la suprafață, dar care s-au materializat în această crimă. Cazul nu este singular. Sunt lucruri care nu sunt luate în considerare în societatea românească. N-am auzit ca cineva să se teamă de propriii membri ai familiei, dar, totuși, se întâmplă să fie comise crime odioase între membrii aceleiași familii. De regulă, lumea e foarte credulă și foarte mulți au o încredere absolut nejustificată în prieteni, în cunoștințe. Asta nu înseamnă că trebuie să devenim paranoici, dar un minimum de instict de apărare trebuie să funcționeze. Asta nu înseamnă că trebuie să-i suspectezi pe toți, nu toți sunt infractori. Trec atâția oameni pe lângă tine, dar nu-ți dau în cap, în schimb, dacă-ți afișezi anumite obiecte la vedere, e posibil să treci și pe lângă unul care e interesat și tentat de obiectele respective...

■ Scandal în presă a fost și în legătură cu tănăra ucisă la Constanța. S-a spus și atunci că, de fapt, criminalii ar fi fost alții, iar anchetatorii au vrut să mușamalizeze un scandal internațional, deși s-a dovedit apoi că probele erau mai mult decât concludente.
■ De regulă, în presă sunt făcute tot felul de comentarii bazate pe frânturi de informații, unele având la bază chiar informații eronate furnizate voit de către anchetatori, pentru a-i îndepărta pe jurnaliști de anchetă, astfel încât să se poată rezolva cazul. Dar sunt și situații cu aspecte pur și simplu inventate. Sunt jurnaliști care scriu câte un articol referitor la un caz, fără a se documenta. Își imaginează ceva, își imaginează cum ar vrea ei să se fi petrecut fapta și o scriu. Publicul era obișnuit o perioadă mare de timp să folosească drept argument al unei informații faptul că a apărut în presă: “Sigur e așa, pentru că a apărut la televizor sau în ziar”... Ceea ce apărea în presă înainte de decembrie 1989 era verificabil, atunci când exista cenzură, dar astăzi, presa tabloidă funcționează pe cu totul alte principii.

■ Cum ajunge un subiect în presă cu toul altfel decât este comunicat de purtătorul de cuvând al Poliției?
■ De regulă, serviciul specializat din cadrul Poliției oferă un comunicat, e adevărat, nu foarte suculent, așa cum ar dori presa. E un comunicat scurt, care nu poate oferi prea multe amănunte și nici nu e de dorit să se ofere. Cazul este încă în lucru și sunt aspecte care țin de partea anchetei care rămân necunoscute publicului. Și pentru că unora li se pare insuficient, jurnaliștii scriu altceva. Un exemplu: “În cazul crimei comise undeva, au fost reținuți doi suspecți în vârstă de...”, în presă apare “criminalii au fost arestați”. Cu foarte mici excepții, așa apare, deși în comunicat se scrie clar că au fost reținuți, eventual, se specifică, dacă e cazul, că vor fi arestați preventiv, dar exprimarea corectă nu are impactul dorit. Asta înseamnă deontologia, asta înseamnă să-ți respecți meseria.

■ Care a fost cel mai dificil sau cel mai solicitant caz din carieră?
■ Solicitante din punct de vedere psihologic sunt toate, pentru că vezi oameni traumatizați: familia victimei, autorul, familia autorului. Orice faptă care ia o viață presupune multe frământări. Tu, ca polițist, instrumentând dosarul, te temi să nu greșești și încerci să faci totul ca la carte, pentru ca nu cumva să greșești în probatoriu și să trimiți un nevinovat după gratii. Există foarte multe filtre pe traseu. Nu lucrezi singur. Nu este un Sherlock Holmes care rezolvă cazul. Este poate chiar o armată de oameni, începând cu procurorul, continuând cu ofițerii anchetatori de la Judiciar, medicul legist și, nu în ultimul rând, cu criminaliștii, acei anonimi care muncesc pentru materializarea probelor. Sunt oameni pe care nu-i vezi decât atunci când intră pe poarta instituției și când ies. Toată ziua stau în laboratoare, poate nu chiar într-o atmosferă curată. Sunt noxe, sunt substanțe care le afectează sănătatea. Înainte se lucra cu materialul foto, erau substanțele de developare. Îi vedeam cu mâinile arse, inhalau vaporii de soluții, dar își făceau treaba. Prafurile folosite la ridicarea amprentelor sunt destul de toxice. Pe oamenii aceștia nu-i vezi, nu apar să dea interviuri sau să facă emisiuni. Există foarte mulți profesioniști în domeniul acesta al criminalisticii, despre care foarte puțin se vorbește. Dacă în istoria Poliției a rămas un nume cum e Ceacanica, în medicină legală a rămas Mina Minovici, asta nu înseamnă că odată cu dispariția lor ca oameni au dispărut specialiștii, experți chiar. Și în medicină legală sunt foarte mulți buni profesioniști. În criminalistică, la fel.

■ S-a întâmplat ca într-un caz să vină un membru al echipei, să contrazică ipotezele celorlalți, prin propria expertiză?
■ În momentul în care există un caz, se formează un colectiv și, periodic, poate de două sau de mai multe ori pe zi, se analizează informațiile din dosar, se elaborează ipoteze dintre cele mai extravagante, ipoteze care, în final, duc la rezultat. Din colectiv, poate chiar din afara colectivului, se pot emite orice fel de varainte de lucru. Șefii colectivelor stabilesc ordinea, în funcție de cât de aproape de adevăr ar fi ipotezele respective și astfel încep să fie verificate și eliminate, până rămâne cea valabilă, dar nicio variantă nu este exclusă din start doar pentru că nu-i place cuiva sau pentru că i se pare lui că e o prostie. Fiecare, fie că e e șofer, colonel, locotenent, fiecare are dreptul la opinie. Se pun pe masă toate probele și fiecare trage concluzia, pentru că nu știi de unde-ți vine ideea rezolvării cazului. Au fost situații când un colectiv de trei, patru oameni am lucrat într-un dosar și aveam senzația că suntem într-o fundătură. Am luat dosarul și l-am dat unui coleg să-l citească, poate-i vine vreo idee. Și făceam adesea lucrul acesta. Pe lângă faptul că folosești mai multe minți, începi să gândești și pentru alții. E o muncă frumoasă. Îmi pare rău că am terminat-o. Acum nu mai audiez martori, ci intervievez specialiști, martori, autori, din postura de... jurnalist?!...

■ De la cazul Mihalea s-a creat un precedent periculos în legătură cu scandalurile de presă. Unii spun astăzi că Poliția scapă de AN-uri, dacă se găsește un “doritor” care să și le ia. Din câte știu, există cel puțin un caz în care un boschetar, Marius Csampar, condamnat pentru mai multe crime, a încercat să-și ia inclusiv o crimă pe care nu a comis-o, dar nu a reușit...
■ Marius Csampar mi-a declarat fapte pe care chiar le-a comis. Nu ar fi ajuns nimeni vreodată în canalul în care ne-a arătat cadavrul uneia dintre victime și chiar ne-a dat martorul ocular la faptă, despre care ne-a spus că este în penitenciar la Găești, sub un alt nume. Ne-am dus, l-am găsit și ne-a confirmat. Spărseseră un magazin și n-au vrut să-i dea și lui din ce furaseră. Pentru că a spus că se duce să-i reclame la Poliție, l-a omorât. Csampar s-a considerat întotdeauna un justițiar în lumea boschetarilor. A făcut și niște tâlhării urmate de moartea victimei... În schimb, a încercat să-și ia fapte care nu erau ale lui. Și-a făcut autodenunț, după ce unul dintre dosare a apărut la urmărire generală. În acel dosar am păstrat un element pe care nu-l cunoșteau decât fie autorul, fie doi dintre anchetatori, dintre care unul eram eu. Elementul respectiv nici la ora actuală nu este cunoscut de cineva care să poată confirma că a comis acea faptă. Am avut foarte multe autodenunțuri, mai ales din partea celor care erau în penitenciare și care voiau să se plimbe. La fiecare solicitare le-am comunicat un singur lucru: “Spuneți-mi aspectul x și, dacă se confirmă, stăm de vorbă. Niciunul nu a putut să confirme. Marius Csampar era printre cei care au vrut să-și ia fapta, dar nu era a lui. Este o faptă comisă în 1992, care s-a prescris. Dosarul respectiv a fost deja prescris înainte de modificarea legislației (cazurile cu violență extremă și crimă nu se mai prescriu de la modificarea legislației, după scandalul din cazul Marcel Țundrea, condamnat la 25 de ani de închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o, și eliberat după 12 ani de detenție, după ce s-a făcut expertiza ADN, din care a reieșit nevinovăția condamnatului, n.r.). Este unul dintre puținele dosare care au rămas cu autor necunoscut, pentru că procentul de soluționare la Poliția Capitalei este de peste 90%. Un astfel de procent nu se regăsește la alte poliții, nici europene, nici în alte părți ale lumii. Chiar se soluționează dosarele.