Nopţi şi zile pariziene

Am făcut într-o vară un 14 iulie la Paris. Încă erau baluri populare, iar între prieteni, ziua Franţei se sărbătorea cu o sticlă cu vin roşu. "Spiritul Franţei" l-am simţit în vara aceea în multe feluri. Totul s-a petrecut într-o aşa mare viteză, încât ajunsesem la Paris fără să mă fi pregătit corespunzător pentru plecare. Câştigasem din partea Fundaţiei Soros o bursă pe termen de doi ani. În răstimpul lor, urma să-mi finalizez tema de cercetare privind efectele programului "omului nou", proiectat de ideologia şi instituţiile comuniste în regimul trecut. (...)

Autobuzul a ajuns la Paris cu o întârziere de cinci ceasuri faţă de timpul prevăzut. Nu în staţia trecută pe biletul meu, cumpărat cu mai bine de o lună înainte, ci într-o alta, pe Rue Lafayette. Rând pe rând, tovarăşii mei de-o zi şi-o noapte de călătorie au fost preluaţi de cei care-i aşteptaseră. În staţia terminus a autobuzului românesc, rămăsesem cu trei bărbaţi din Piatra Neamţ. Urmau să plece cu trenul, dimineaţa, la Le Mans, pentru a monta căsuţe de vacanţă exportate de firma unde lucrau. Era şi acesta un noroc - de-a nu fi singură până dimineaţă, când îi voi telefona Marcellei la Nantes. (...) Pe jos, pentru a cheltui mai cu spor vremea, mergem spre Gare du Nord, sperând să întâlnim în drum vreun bar deschis. Însă şi gara e închisă. Sprijiniţi de pereţii ei, dorm întinşi "cloşarzi", pitoreştii inadaptaţi ai Parisului.

Dintre cele trei bistrouri din faţa gării îl alegem după lista de preţuri afişată pe uşa de la intrare pe cel cu cafeaua cea mai ieftină. Dintr-un tonomat ori CD-player, Charles Aznavour cânta şansonete, iar atmosfera e tipică descrierilor livreşti ale bistroului parizian, încât mi se pare că am intrat direct în imaginea unui film. Cei câţiva bărbaţi dinăuntru sunt vizual întru totul adecvaţi atmosferei. Cu o treaptă deasupra categoriei inadecvaţilor dormind lângă gară, aşteaptă şi ei trecerea nopţii. Abia când românii cu care venisem pleacă spre Gare Montparnasse, mă simt abandonată în necunoscutul nopţii şi al oraşului. După lunga călătorie simt că adorm când chelnerul se apleacă spre mine anunţându-mă: "E cinci şi închidem".

Ridic geamantanul plin cu haine şi cărţi. Mă dezechilibrează osteneala mea sau greutatea lui şi ating, nu ştiu cum şi cu ce, piramida de câteva zeci de pahare curate, aranjate artistic pe tejgheaua barului. Tremură toate şi clincăie. Imaginea şi sunetul mişcător îşi multiplică alarma în fiinţa mea istovită. Dar un singur pahar se desprinde din piramidă şi se-aşterne în ţăndări pe duşumea, trezindu-mă în toate simţurile mele.

Caut banii să plătesc paguba, dar chelnerul mă-ngăduie obosit, cu gestul mâinii să plec. "Bonne chance, madame!", îmi strigă din urmă, prezicându-mi, binevoitor, întâmplarea. Sunt la Paris, la Paris! - pare să cânte fetiţa care-am fost din miezul unui trup amorţit de oboseală. În gara pustie caut biroul de bagaje. Să scap de geamantan, să aştept lumina zilei, să-mi cumpăr o cartelă telefonică, s-o sun pe Marcelle, singura mea cunoscută.... Nimic nu s-a deschis încă, iar eu m-aud interpelată de sus. "Ce vreţi să faceţi, doamnă?... Veniţi, vă rog, aici!" De pe pasarela unui alt etaj, cel care mi se adresează e un bărbat de culoare, masiv, cu alura poliţistului de film american. E paznicul de noapte, intuiesc în drum spre el, cu scările ce le pusese pentru mine în mişcare. Unde călătoresc?

La Nantes, răspund, temându-mă că, fără planul unei călătorii, voi fi alungată, ca vagabonzii de primprejur, din adăpostul gării. Nu din această gară pot pleca spre Nantes; din Gare du Nord pot călători spre Londra, mă lămureşte el, arătându-mi o încăpere cu scaunele şi duşumeaua pline de tineri adormiţi în saci de călătorie. Studenţi, probabil. Care vizitează cu bani puţini Parisul.

Şi-atunci îi spun povestea. Îl simt pe bărbatul din faţa mea, cu uimire, luminându-se de rara bucurie a omului căruia i-a ieşit în faţă calea spre facerea unui bine. "C'est la vie, madame, c'est la vie!" - punctează el explicaţia mea, bătându-mi umărul cu palma. De pe "portabilul" său telefonează Marcellei la Nantes, obţine numărul Brigittei în Paris - de îngrijorare nici una nu doarme - şi-mi aranjează întâlnirea cu noua mea gazdă pariziană. "C'est la vie" rămâne reflecţia concisă cu care mă predă şoferului de taxi, după ce-şi trecuse în agenda mea, sub numele Toure, numărul de telefon, pentru cazul când "aş păţi ceva".

Rue de Cambronne, Hotelul Ibis, în faţa căruia mă aşteaptă Brigitte. Subţire şi graţioasă - se desprinde spre mine fiinţa ei în lunecarea spre somnul în care mă afund.
În prima zi petrecută la Paris m-am trezit la sfârşitul dimineţii, mai curând spre amiază. (...) Prima privire spre stradă cuprinde o amiază cenuşie, cum va fi, de altfel, în majoritatea zilelor la Paris. Un cenuşiu special, uşor somptuos, fără tristeţe, al unei lumini discrete care îmbrăţişează strâns clădirile şi străzile, prelungindu-le şi unindu-le conturul cu cerul. Fereastra de unde privesc începe neobişnuit din apropierea duşumelei. Are glastre cu muşcate roşii şi obloane metalice strânse lateral. În faţă, în stânga şi în dreapta mea, aceleaşi ferestre şi obloane. Doar florile nu sunt totdeauna muşcate, nici muşcatele numai roşii. O stradă tipic pariziană, mi se va explica apoi.