"Nu mă mai bucuram de nimic, dar mimam că sunt bine"

Acum, în lume, 121 milioane de oa­meni suferă de depresie. Alina a avut primele simptome când a ajuns, imediat după Revoluţie, în Occident. Până azi a încercat tratamente alo­pa­te şi terapii alternative, dar suferinţa a rămas aceeaşi. Mihai a făcut depresie după ce i s-au dat tratamente neadec­vate; şi-a pierdut încrederea în sine şi acum, la 43 de ani, e şomer, deşi înainte avea o muncă de răspundere. Cu psihoterapie ar putea să îşi revină, însă nu îşi permite să plătească şedinţele necesare. Aurelia a în­ce­put să se viseze moartă imediat după sinuciderea Mădălinei Manole, care a fost intens mediatizată. În cazul ei, tratamentul a fost de folos şi acum se simte mai bine.

Psihiatrii pledează pentru abordarea clinică a depresiei şi arată că boala duce, în cazurile grave, la micşorarea masei hipocampului. Ei admit că efectul medicamen­telor este potenţat de psihoterapie. Însă, în România nu sunt suficienţi psihiatri, iar psihoterapia nu este decontată de Casa Naţională de Asi­gurări de Sănătate. Preotul crede că dacă îţi găseşti duhovnicul potrivit, care să te asculte cu dragoste, e mai uşor să treci prin depresie. Psihotera­peutul e convins că, dacă am fi mai buni unii cu alţii şi dacă am ierta mai uşor, am fi mai puţin singuri şi mai puţini predispuşi la depresie.

Dintr-un raft de bibliotecă, o poză arată o fată râzând în soare; în spatele ei se zăresc ruinele unui templu grecesc. "În august 1998, eram în concediu în Grecia. Pe Acropole mi s-a făcut rău din cauza căldurii; nu mă mai puteam bucura, aveam o stare de colaps, mă prăbuşeam în mine însămi. Dar mimam că sunt bine. Vedeam în ceaţă, aveam palpitaţii puternice şi simţeam că nu mă mai pot bucura de nimic. Dar mimam...", povesteşte Alina, o femeie de 47 de ani.

Ea a avut primul episod important de depresie când a ajuns prima oară în Occident, dar a avut mereu predispoziţie spre această boală, din cauza fondului genetic. "Am terminat Facultatea de Hidro­teh­nică în 1987 şi am primit repartiţie la Râmnicu Vâlcea. Am stat şase luni la întreprinderea de construcţii hidro­teh­nice. Era de fapt un şomaj mascat, stăteam degeaba la slujbă şi nu suportam asta, m-a lucrat insatis­fac­ţia", îşi aminteşte Alina.

În 1990, a stat timp de o lună în Elveţia la nişte rude. "M-am întors traumatizată, după ce am văzut la ce standarde înal­te trăiesc cei din Occident. Acolo era totul foarte curat, dar de supra­fa­ţă. Spiritual, elveţienii sunt seci, goi. Am avut şi o poveste de iubire care nu s-a terminat bine. Occidentul e de o răutate incredibilă! Aveam 26 de ani şi ştiam că aici nu pot realiza nimic. Dar acolo nu mi se recunoştea nici liceul. Nu te primea nimeni să munceşti altfel decât la negru. Am făcut o boală autoimună, la figurat, am început să-mi neg propria fiinţă. A fost o bulversare de valori, ca, peste nişte ani, să aflu că jumătate din popu­laţia Elveţiei e analfabetă."

Aşa cum presimţea, nici în ţară situaţia nu era prea fericită pentru cei mulţi: "În 1990, au sărit în aer toate institutele de proiectare; angajarea se făcea pe şpagă şi pe criterii politice. Am lucrat o vreme la Institutul de Proiectări Hidroenergetice. De acolo, după un examen aranjat, pe care nu l-am trecut, mi-am dat de­mi­sia. Timp de şase ani am trăit din chi­ria unui apartament. Am făcut cursuri de limbă franceză, cursuri de engleză, sport. Am încercat să mă updatez".

Alina s-a gândit că yoga ar putea să o ajute. La începutul anilor ’90, yoga era la modă. "Yoga iniţial îţi face bine. Nu m-am dus ca la un guru, ci ca la terapie alternativă. Am simţit un bine, dar un bine ciudat. La un moment dat, mi-am dat seama că e vorba despre o spălare a creierului", mărturiseşte Alina. Imediat ce a re­nun­ţat la aceste cursuri, a mers la psi­hi­a­tru prima oară. I s-a prescris Eglo­mil. A urmat o perioadă bună, în care şi-a găsit serviciu, dar boala s-a întors. "Vedeam în ceaţă, aveam sindrom vertiginos, anxietate. Într-o zi, am rugat o colegă să mă ducă la baie, apoi am cerut o maşină să mă ducă acasă", îşi aminteşte Alina.

Ea a făcut tratament homeopatic timp de cinci ani şi spune că a ajutat-o mult; dar, la un moment dat, medicul i-a spus că boala e prea puternică. "După acu­punc­tură şi homeopatie, am fost convinsă că am scăpat, dar din punct de vedere intelectual nu mai eram la fel. Nu mai puteam să învăţ, să asimilez, să memorez. Altădată era o joacă pentru mine calculul diferenţial, acum nici calcule aritmetice nu mai puteam să fac." A renunţat din nou la serviciu şi a luat alte medicamente: Suromontil, Lexotanil, Haloperidol, Romparkin, Carbamazepin, Ikaran.

După ce a suferit o intervenţie chirurgicală, i s-a schimbat medicaţia: "Mi-au schimbat antidepresivele, mi-au prescris Amitriptilină, care mi-a produs sindrom suicidar. Eram singură acasă. O forţă din subconştient care devenea mai puternică decât con­şti­en­tul îmi spunea: «Aruncă-te în faţa tramvaiului!». Era noiembrie, ploua, era şi teama de singurătate. Profesorul mi-a spus să îl sun şi asta m-a ajutat să depăşesc momentul. Deşi pe prospect scrie: «În primele trei săp­tămâni poate da sindrom suicidar», medicii îţi dau aceste pastile şi te trimit pe stradă. Ei nu ştiu ce antidepresiv se potriveşte fiecăruia şi aşa înnebuneşti".

Pe Alina o ajută faptul că merge la biserică. Acolo a cunoscut şi alţi oameni care suferă de ace­eaşi maladie, dar comunicarea cu ei e dificilă. Acum face tratament cu Mia­nserin, pe care i-l aduce tatăl ei din Austria. Alina spune: "M-am în­tre­bat ce-mi lipseşte şi mi-am răs­puns: Sfân­tul Duh. M-am apucat să citesc Scrip­tura şi Psaltirea. Sunt o muribundă, dar nu mă dau bătută. Regret tot ceea ce am amânat să fac, trăind în viitor, greşeală pe care o fac majoritatea oamenilor. Ar trebui ca noi să ne trăim viaţa, nu viaţa să ne trăiască pe noi...".

Mihai s-a îmbolnăvit de depresie după ce a ajuns la psihiatru. Despre cum a ajuns să fie consultat de psihia­tru, deşi nu avea nici un fel de simptome, soţia sa, Bianca, nu vrea să vorbească. "M-a sunat şeful lui şi mi-a spus că e internat la spital. Iniţial, am crezut că a avut un accident. Dar şeful lui a precizat: «A trebuit să se inter­ne­ze la psihiatrie pentru un control»" Când a ajuns a doua zi la spital, a reu­şit să îl găsească pe medicul psihiatru, care i-a explicat: "E vorba despre un episod psihotic. Se mai întâmplă. Are nişte idei neconforme cu realitatea. O să-i facem un tratament şi o să fie bine".

Mihai a stat în spital 21 de zile, a mers acasă în concediu medical, apoi a revenit. A făcut tratament cu Ris­polept, Romparkin şi Carbama­ze­pin. "Nu mai era om. Devenise o le­gu­mă. Era teleghidat şi când mergea pe stradă. Când am mers din nou la psi­hiatru, l-am întrebat: «Are soţul meu schizofrenie?». El mi-a spus că nu. I-am explicat că Mihai nu e violent acasă, că nu a vorbit niciodată aiurea, că nu a provocat niciodată con­flicte." Bărbatul a mers şi la un alt medic, la alt spital, unde i s-a pus diag­nosticul de "depresie" şi i s-a spus că va trebui să ia tratament toată via­ţa. "Să ştiţi că tratamentul ăsta dă im­po­tenţă. Dar cel mai important e să fie sănătos la cap", i-a explicat psihia­trul soţiei.

Bianca a observat şi alte efecte secundare: "Medi­caţia l-a trans­for­mat în legumă. Nu mai vorbea, se ui­ta în tavan, de parcă nu te auzea. I se cojea pielea, începuse să aibă ticuri ale mimicii – îi tremura bu­za. Îi cădea părul, îi tremurau mâi­ni­le. Se uita la filme, ca înainte, dar era absent. Nu mai era omul vesel dinainte".

Din cauza bolii, Mihai a trebuit să-şi părăsească serviciul, unde avea o funcţie de răspundere, şi să iasă la pensie la vârsta de 43 de ani. A reuşit totuşi să-şi dea examenele la Facultatea de Drept la care se înscrisese şi să treacă în anul II. "Poate o să îmi folosească facultatea la un moment dat", i-a spus soţiei, deşi acum refuză ideea de a-şi găsi un serviciu. Şi-a pier­dut încrederea în sine. "Îi spun ce să ia de la piaţă, să meargă să plă­teas­că facturile, să dea cu aspiratorul. Face dacă îi spun", povesteşte Bianca. Psihiatrul i-a recomandat lui Mihai să facă şedinţe de psihote­rapie, dar veniturile familiei sunt prea mici pentru a plăti aceste şedinţe.

Georgiana a aflat că sora ei, A., su­feră de o formă de depresie, de la ma­ma ei, care i-a spus la telefon: "Nu ştiu ce se întâmplă cu sora ta. Se visează moartă. Şi că ia substanţe din astea toxice cu care se spală cada, toa­leta". A. i-a mărturisit şi ea apoi că în­cepe să tremure şi să transpire nu­mai când se apropie de bucătărie, de lo­cul unde ţine substanţele de curăţat.

To­tul a început imediat după ce Mă­dă­lina Manole s-a sinucis, iar moar­tea ei a fost intens mediatizată. "Eu numai asta visez. O visez pe ea moar­tă şi mă visez şi pe mine", spunea A., care nu mai putea să doarmă şi era într-o stare de nelinişte continuă. Îi era frică să stea singură în casă, i se părea că cineva o urmăreşte. "Se visa că se sinucide. Se vedea aşa şi când era trează. Stătea în permanenţă cu temerea să nu-şi facă rău. Nu suportă să i se vorbească despre morţi", povesteşte sora ei, care a convins-o pe A. să meargă la psihiatru. După ce a început tratamentul, s-a simţit mai bine. Apoi doctorul i-a schimbat un medicament, s-a simţit iarăşi rău şi a revenit la medicamentul iniţial.

Psihiatrul a trimis-o şi la psihoterapeut, iar A. lucrează cu el la recăpătarea stimei de sine. "I-a explicat faptul că e important să te accepţi pe tine aşa cum eşti, să-ţi conştientizezi propria valoare, dar şi să-i vezi pe cei din jur cu bunele şi cu relele pe care le au", povesteşte Georgiana. "Merge şi la preot, care are răbdare să o asculte şi o înţelege. Sora mea simte că atunci când se spovedeşte se eliberează de tot răul.

Acum, după opt luni de când s-a îmbolnăvit, se simte mai bine. Mai are momente când e mânioasă sau neliniştită, şi asta atunci când e foarte stresată. Dar A. merge la serviciu în continuare şi, pentru că îşi iubeşte meseria, o face cu plăcere, în ciuda bolii. Nu a abandonat nimic, chiar dacă la începutul bolii nu se mai putea concentra asupra proiectelor de la serviciu. Şi-a impus să nu reununţe la nimic din ce-i plăcea să facă, deşi a făcut totul cu eforturi ieşite din comun", spune Georgiana.

Citiţi mâine un interviu cu prof. dr Dan Prelipceanu, care vorbeşte despre nevoia unui tratament medicamentos în cazul depresiilor severe.