Nu văd cifrele, dar sunt olimpici la matematică

Sub genele lungi, negre, ochii Anei sunt limpezi. Calzi si neobositi de nimic din ce este in jurul ei. Zambeste des, susoteste cu fratele sau, Razvan, gesticuleaza mult si vorbeste repede. Are 17 ani. Nu se uita la filme, nu merge la discoteca si nici la cinematograf, nu deosebeste culorile. Lumea ei este adesea pictata in alb si negru. Ana-Maria abia daca intrezareste ceva cand Soarele bate puternic pe cer. Despre mama, stie ca are ochii negri si ca este bruneta, ca si ea. Cat despre tata, s-a intamplat de atatea ori sa treaca pe langa el, in curtea scolii, nepasatoare, fara sa stie ca-i acolo. 'Trebuie sa imi auda vocea', spune tatal lor, Ion Nedu, si privirea-i de om bun lasa sa se vada o mare suferinta.

Razvan are 15 ani si a fost nevoit sa invete Braille mai bine decat Ana, ochii lui ii sunt mainile. Neobosite, ii traduc in ima­gini lumea. Ana si Razvan sunt olimpici pe tara la matematica si neintrecuti la jocul de sah. Isi iau cu ei tabla de joc speciala si nu e concurs de la care sa lipseasca, fiind incurajati in permanenta de profesorii lor. Aproape ca nici nu mai trebuie sa se concentreze prea mult cand simt in mana piesele de sah. Jocul a devenit pentru ei la fel de simplu ca si vorbirea. 'I-am luat regina, cat de curand o bat', spune Razvan vesel, in timp ce mama insiruie pe masa trofeele castigate la concursurile de mat­ematica. Numai premii I si II. La olimpiade, profesorul le citeste pro­blema, iar ei o scriu in Braille si, dupa cateva minute apare si raspunsul. Pentru ei, nimic nu pare prea greu.

Lupta lor, de doua ori mai dura
Razvan nu se plange niciodata. 'Daca nu eram asa, nu mai puteam sa cunosc atat de multi oameni mi­nunati. Nu le zaresc chipul, dar le vad sufletul.' Le spune pe toate cu privirea in pamant, cuminte, ghemuit in locul lui preferat de pe canapea. Stie tastatura calculatorului pe de rost si toate materiile le invata fie cu ajutorul programului Jaws, care ii citeste textele in word, fie in Braille, la putinele carti si manuale pe care le are traduse in sistemul de invatare al nevazatorilor. 'Vocea care ne citeste textele de pe calculator este robo­tica, obositoare, in toate celelalte limbi, ea este asemenea celei umane, dar, se pare ca la noi nu isi dau interesul sa schimbe lucrurile in bine', spune Razvan si chipul vesel ii devine serios. Asta nu l-a impiedicat insa sa fie unul dintre cei mai buni elevi din scoala. La fel ca si Ana.

Prinde din clasa materia predata, atat de bine ca in vreo ora libera sau in cateva pauze reuseste sa isi faca temele notate cu 10. Nu se intampla insa ca vreunuia dintre ei sa li se ceara ajutorul la vreo materie si ei sa spuna 'nu'. 'La ce bun sa stii atatea, daca nu impartasesti si altora?', intreaba Ana, chicotind.

Impacati cu sine
Au invatat sa fie rigurosi de la profesori. Amandoi stiu ca, mai devreme sau mai tarziu, vor trebui sa se descurce singuri, iar batalia pe care o dau cu viata este, poate, de doua ori mai dura pentru ei decat pentru ceilalti copii. Asa ca, pentru a reusi, isi pun la bataie cunostintele, isi ascut simturile si incearca sa patrunda in lumea celor multi cu ambitie si multa stradanie. Ana si Razvan aplica pla­nul, fara sa stea mult pe ganduri. O fac firesc, cu voiosie multa, cu glume strecurate in discutiile lor elevate, intrecandu-se unul pe celalalt, ca-ntr-un joc de copii.

'Au ajuns sa stea mai mult in casa, ei se joaca, ei dezbat probleme, ei fac totul impreuna. Adeseori, copiii au fost rai cu ei. Nu mai pun la suflet, nu se mai incarca cu rautatile lor', spune tatal copiilor, mereu in cautarea unui doctor bun care sa-i spuna o data: 'copiii au sansa de a vedea'. Nu s-a intamplat asta niciodata. Ana si Razvan s-au lasat tarati de tatal lor pe la cele mai de seama clinici, pe la doctori renumiti, peste tot prin tara. De dragul parintelui, spun ei, si incep sa insire persoane nevazatoare, care acum sunt profesori universitari sau unii dintre cei mai buni in calculatoare.

Au fost ba si pe la bioenergeticieni, care ii spuneau tatalui ca soarta copiilor trebuie schimbata. Barbatul a cheltuit numai la unul dintre ei mai bine de 40 de milioane de lei vechi, insa soarta celor doi a ramas aceeasi: ei continua sa invete si sa se bucure de viata pe care parintii incearca sa le-o creioneze in cele mai luminoase culori. 'Nu vedem, dar simtim. Suntem niste copii fericiti', spune Razvan si ochii tatalui se ascund in palmele umede de lacrimi. Majoritatea colegilor lor urmeaza, dupa liceu, cei trei ani de postliceala pentru a deveni cei mai buni maseuri. 'Prea plictisitor', spun ei intr-un glas.

Pentru Razvan a fost decisiva ora de limba romana, cand profesoara i-a impartit pe echipe si i-a pus sa aduca argumente intr-o disputa. Atunci si-a spus ca i-ar placea sa de­vina avocat sau judecator. Ana insa este pasionata de tot ce inseamna Ja­po­nia, le raspunde parintilor in pu­ti­nele cuvinte pe care le-a invatat de la desenele animate si viseaza sa lucreze la ambasada Tarii Soarelui Rasare. Mama si tata le cumpara haine, nu au umblat niciodata la aragaz, nu le place sa piarda vremea pe afara si nici chipul oamenilor nu ii interesea­za prea mult.

'Pe mine ma atrage personalitatea omului, e de-ajuns sa vad daca are ceva in cap, daca este volubil, amuzant, daca stie sa isi traiasca viata frumos, sa vada intotdeauna partea plina a paharului', spune Razvan, convins ca in viata 'nu exista «nu pot», ci prea mult «nu vreau»'.