x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special O poveste cu sapte oua

O poveste cu sapte oua

de Carmen Anghel    |    21 Apr 2006   •   00:00
O poveste cu sapte oua

O poveste frumoasa inspirata de asteptarea marii sarbatori a Pastilui, o poveste semnata de un mare scriitor: Tudor Arghezi. O poveste inedita, descoperita printre paginile prafuite si ingalbenite de vreme ale unei reviste superbe din anii ’30. Putin praf de aur.

Poate ca era o vreme in care oamenii aveau mai mult timp sa-si asculte inima. Sau sa se lase prada jocului, iar un om mare, ca Tudor Arghezi, sa gaseasca momentele sublime in care raza unui soare copilaros sa-i mangaie sufletul si sa poata scrie jucaus o poveste.

Povestea cu sapte oua orfane, aflate in... grija unui pitic norocos. O poveste despre piticul care si-a vazut visele implinite la batranete. Despre taina care l-a facut sa traiasca sute de ani si sa spere mereu ca va veni implinirea si in viata sa. Chiar daca a provocat putin soarta, Piticul a reusit.

O poveste jucausa cu sfaturi batranesti, intelepte. O poveste calda, pentru oameni care isi gaseau timp sa isi asculte inima si sa-si ofere placerea unei lecturi deosebite.

 

STOL DE VISE
"Din al saselea ou se mai ivi un stol de vise, toate frumoase, pe care nu le-as putea numara, incaperile Piticului singuratec miscandu-se pe neasteptate ca un cer de nori luminosi"

 

SUTE DE ANI
"Iata un cal alb, pe care Piticul il dorise acum vreo 400 de ani, pe cand era mai putin cocosat, neavand 430 impliniti. El se arata ca un abur, plutind ca o scama mare in aer si potcoavele lui licaritoare aveau ceva din luciul nalucitor al marginilor lunii"

 

TARA PITICILOR
"Daca ma insuram cu toate si traiam tot pana acum, tara asta ar fi roit de pitici mici si piticii din basme ar fi trait aevea, la Sinaia, la Busteni, la Poiana Tapului si la Predeal, cu piticutele lor, in vile de melci cu pridvoarele de scrumiere - isi zicea Piticul" - Tudor Arghezi

 

Piticul cel norocos

 

"Murindu-i gaina si lasandu-i sapte oua orfane, Piticul din Muntele Pietricica, un gospodar batran, cu pletele si barba albe, a iesit din scorbura tufanului, unde se afla intrarea odailor lui de sub pamant, si plimbandu-se cu mainile la spate, insotit de carabusul lui cu coarne, s-a gandit ce sa faca el cu ouale din cuibar.

 

Papagalul i-a spus: da-le drumul de vale si lasa-le sa umble pana ce vor da oamenii de ele. Piticul a raspuns Tci! plescaind cu limba; adica: nici vorba! Gaita i-a spus: da cu ele dupa veverita si vezi ce se intampla. Iepurele i-a spus: n-am auzit niciodata de asa ceva, adica de oua; si s-a strambat de ras cand i-a povestit Piticul cum se fac ouale de gaina. A vorbit cu toate dobitoacele mai mici si mai mari care au trecut pe la el si sfatul niciuneia din ele nu i s-a potrivit.

 

- Am sa fac altceva, isi zise Piticul: o sa le clocesc eu.

 

Piticul din Muntele Pietricica a fost cel dintai din neamul lui care s-a gandit sa cloceasca. La varsta lui, nici nu e de mirare, caci dupa hrisoave si insemnari gasite pe la biserici, el avea 872 de ani, fara sa fi suferit intepenirea unei incheieturi si hranindi-se numai cu cat radea cu lingurita din pojghia lunii de pe frunze si zmantanind noaptea izvoarele de argintiul ei, Piticul putea sa mai traiasca inca pe atata si poate ca va trai, caci traieste si azi. L-am vazut eu.

 

Asa ca Piticul s-a pus pe clocit intr-o Marti, cu bagare de seama, ca sa nu sparga ouale si sa se umple de galbenus pe dulama lui de catifea, Piticul fiind imbracat numai in straie scumpe, ca Vladicii si ca judecatorii, si curat ca o porumbita.

 

Dupa zece zile, s-a cojit un ou si a iesit dintr-insul un inel cu trei margaritare si cu o boaba de safir intre ele. Piticul s-a mirat si l-a pus deoparte.

 

Al doilea ou fusese mai nazdravan, caci din el a iesit o vioara fara arcus care canta singura si schimba cantecele indata ce o intorceai cu strunele in jos. Piticul puse vioara intr-un cui si o lasa sa cante, clocind inainte. Auzind-o, i se facea Piticului in spate o data cald si o data rece, atat era de miscat si de uns pe inima la graiul ei, jumatate murmur de vant in frunze si jumatate fuga de apa prin bice inmugurite de salcii scoborate in parau. Coaja oului astuia, din care venise unealta de cantat, era pe dinauntru ca scoica de mare, cu lumini oglindite trandafiriu, in patura ei sticlitoare din miezuri.

 

Un ou batea ca o inima fugarita si a iesit din el un ceasornic. Cum s-a facut nu stiu, degeaba ma intrebati; atata pot sa spui, ca a fost ceas adevarat cu doua capace si sapte rubine. Piticul l-a dus si l-a atarnat langa vioara, repede, ca sa nu i se raceasca ouale celelalte.

 

Dintr-al patrulea ou a venit un geam argintat, o perie si un pieptene, la care s-a adaugat un borcan cu pomada de mustati.

 

- Doamne!, zise Piticul, unindu-si mainile pe cand sedea pe oua, tu ai ghicit tot ce-mi lipsea, caci de 328 de ani mi-e barba naclaita si nu mi-am mai rasucit mustatile, ca un flacau. Dar ai uitat sa-mi trimiti si un sapun.

 

Sapunul se gasea intr-al cincilea ou. Intr-adevar, din acest ou iesira 12 sapunuri cu 12 miroase deosebite, capsuni, isma creata, levantica si cate altele. Piticul unchias a dat fuga la dulapul cu rufarie si a varat sapunurile printre stive, ca sa imbete cearceafurile si camasile de mirodenii.

 

Al saselea ou era incapator cat o lada mare. Din el au iesit pahare de cristal, farfurii de porcelan, cesti, borcane, din cele mai catifelate si mai sonore materiale. Casa Piticului se umplu ca inaintea unui ospat de toate sculele unei gospodarii imbelsugate. Din al saselea ou se mai ivi un stol de vise, toate frumoase pe care nu le-as putea numara, incaperile Piticului singuratec miscandu-se pe neasteptate ca un cer de nori luminosi.

 

Toate visarile, dorintele si inchipuirile Piticului se facusera lucruri si, incapute intr-un singur ou de gaina, luau acum fiinta, ca si cum fusesera de totdeauna. Insa fiinta lor, mai adevarata ca in vis, era mai putin adevarata ca in fiinta. Trupurile erau stravezii si aceasta lume, suferind de plamada inchipuirii, se imbulzea ca un fum licarit dedesuptul unui parete de sticla si, atingandu-le unchiasul, mana lui trecea prin ele ca printr-un vazduh cu ceata colindatoare. Iata un cal alb, pe care Piticul il dorise acum vreo 400 de ani, pe cand era mai putin cocosat, neavand 430 impliniti. El se arata ca un abur, plutind ca o scama mare in aer si potcoavele lui licaritoare aveau ceva din luciul nalucitor al marginilor lunii. Schivnic si neimperachiat, Piticul visase odata sa se insoare cu o fata frumoasa si acum toate fetele frumoase, dorite de evlavia lui trecuta, veneau in hore usoare in casa lui din pamant si treceau prin fata fostei lui tinereti, ramasa tot atat de tanara, ca in ceasul cand se aratau prin pasunele Muntelui Pietricica si ziceau «buna dimineata» intr-o limba mai veche de cat se vorbeste azi.

 

- Daca ma insuram cu toate si traiam tot pana acum, tara asta ar fi roit de pitici mici si piticii din basme ar fi trait aevea, la Sinaia, la Busteni, la Poiana Tapului si la Predeal, cu piticutele lor, in vile de melci cu pridvoarele de scrumiere - isi zicea Piticul.

 

As saptelea ou sta neclocit si nu iesea din el nimic...

 

De buna seama, daca era de lemn. Mancase gaina in ziua cand l-a ouat prea multe surcele? Nu se stie. Dar tot o sa slujeasca si el la ceva. Piticul si-a pus de gand sa-l roseasca de Pasti cu bacan si sa se duca in satele dintre munti cu el, sa pacaleasca jucatorii si nuntasii."

 

(Tudor Arghezi, Realitatea Ilustrata, 17 aprilie 1930)
×
Subiecte în articol: special piticul