Obsesia criminalului

Acest caz a fost rezolvat şi este relatat de colegul şi de prietenul meu, colonelul (r) Dumitru Bucur, fost şef al judiciarului de la Miliţia munici­piului Oradea.

Acest caz a fost rezolvat şi este relatat de colegul şi de prietenul meu, colonelul (r) Dumitru Bucur, fost şef al judiciarului de la Miliţia munici­piului Oradea.

21 aprilie 1980. În aşteptarea celui despre care ofiţerul de serviciu mă anunţase că sosise şi avea să fie condus la mine, mi-am aruncat privirea spre rezoluţia şefului. Era depusă pe un fluturaş de hârtie, prins cu o agrafă de reclamaţie. Deşi în atribuţiunile mele nu intra şi investigarea cazurilor de dispariţie de la domiciliu a unor persoane, totuşi şeful îmi repartiza, e drept mai rar, şi câte un astfel de caz.

“Investigaţii şi convorbire. T. 3 zile”. Atât cuprindea rezoluţia. T. însemna termenul pe care-l oferise să-i raportez dacă dispariţia femeii din sesizare puta fi considerată suspectă şi, drept urmare, cazul îmi rămânea mie ori lucrurile se lă­mureau şi reclamaţia se clasa.

Investigaţii şi căutări

Din investigaţii nu obţinusem nici un rezultat. Femeia era de negăsit. O căutase şi reclamantul, concubinul dispărutei. Acesta se numea Iosif Kerekes, iar concubina Maria Enciu. Ambii locuiau înr-o căsuţă, compusă dintr-un mic hol şi o cameră de 2x3 m. Lo­cuinţa celor doi parcă se ascundea după cele câteva apartamente aflate pe partea stângă a curţii.

Holul era aproape nemobilat. În cămară, în stânga uşii, o sobă de te­racotă; lângă perete, un pat, iar pe dreapta, fereastra ce da spre o mică grădină şi o masă.

Împreună cu maiorul Ştefan Sa­ray, un bun ofiţer criminalist, am cercetat cele două încăperi. Concubinul ne urmărea mişcările cu priviri descumpănite, mirate, nerealizând ce căutam. Stătea pe marginea pa­tului, cu mâinile pe genunchi.

La ieşirea din încăpere, nu ştiu nici acum de ce, ochii mi s-au oprit la soba din colţul camerei. Am privit-o preţ de câteva secunde, apoi am păşit peste prag. În curte i-am spus concubinului că dacă între timp află ceva despre dispărută să-mi dea un telefon. În stradă, maiorul Saray m-a întrebat:

– De ce v-aţi oprit lângă sobă?

Nu i-am răspuns imediat. Căutam să-mi explic, mai întâi mie, de ce am făcut-o.

– Numai sobar nu a fost cel care i-a montat-o, continuă maiorul.

Da, poate asta era, mi-am zis, dalele superioare erau anapoda fi­xate, iar pasta de argilă rudimentar aplicată. Dar ce importanţă avea pentru noi? Nici una.

Discuţie cu un fost judiciarist

În apropierea curţii din care ieşisem se găsea un mic bufet. Gestionarul era un fost poliţist. Lucrase mulţi ani în miliţia judiciară.

– Stoica, i-am zis, îl cunoşti pe Iosif Kerekes?

– E clientul meu şi el, şi nevasta lui. Cumpără, el sau ea, bere ori vodcă şi beau acasă. Dar de câteva zile nu i-am mai văzut.

– Omului i-a dispărut nevasta. Nu ştie de ce şi nici unde s-a dus.

Stoica zâmbi şi spuse proptindu-şi o mână în cantul uşii.

– Vă pierdeţi timpul, domnule colonel, zău aşa. Păi, cucoana asta l-a mai părăsit de două sau trei ori. Însă tot la el s-a întors. Beau, se bat, pentru că el e foarte gelos, iar a doua zi au uitat totul.

– De unde ştii că se băteau?

– Mi-a povestit ea odată, când era puţin “ciupită”, că avea să-l pă­răsească definitiv pe individ. Din gelozie, de câte ori se îmbată o bate, zicea. A dispărut un timp, însă a revenit şi, cum evenimentul trebuia sărbătorit, au cumpărat amândoi o ladă cu bere. Nu v-a povestit el?

– Acum reclamă pentru prima oară dispariţia concubinei.

– Păi... anul trecut a fost plecată mai bine de o lună. Ce dracu’ l-a apucat acum să se adreseze miliţiei? Numai dacă nu era beat când a scris reclamaţia...

Două bătăi scurte în uşă şi în birou a intrat Iosif Kerekes. Slab, nebărbierit, cu ochii injectaţi, aproa­pe de nerecunoscut. A dat din cap, silabisind un şters “să trăiţi” şi s-a oprit lângă uşă. L-am poftit să se apropie şi, după un timp, l-am întrebat:

– Nici o veste?

– Nu, domnule colonel. Nu ştiu unde să o mai caut.

Vocea îi era dogită, lipsită de orice nuanţă.

– Spune-mi, domnule, Maria a mai plecat de la dumneata, uneori timp îndelungat şi totuşi nu ne-ai sesizat. Acum de ce ai făcut-o?

Ceru permisiunea să-şi aprindă o ţigară, apoi răspunse şoptit:

– Ştiam unde se dusese... vorbisem cu ea la telefon. Era ba la o rudă, ba la alta. Acum însă nu-i de găsit. Unde să fi plecat numai cu rochia pe ea? Altă dată îşi lua în geamantan toate lucrurile ei.

– Erai gelos şi... o cam băteai.

– Vorbe, domnule colonel. Nu zic că... aşa o palmă, dar mai revenea ea la mine dacă nu-i convenea?

Îşi strivi ţigara şi am observat că degetele-i tremurau puternic. Aveam convingerea că dacă-i dă­deam un pahar cu apă nu-l putea duce la gură fără să verse.

L-am lăsat să plece. Împreună cu un coleg l-am urmărit discret. A călătorit cu tramvaiul până la gară. Apoi a rămas în staţia autobuzului 11. Cu autobuzul a mers până la staţia din apropierea Străzii Ion Bogdan. A coborât şi, spre nedumerirea noastră, s-a urcat pe rambleul căii ferate, luând-o în direcţia Episcopia Bihor. După aproape 30 de minute l-am văzut părăsind rambleul, luând-o spre staţia de autobuz. Cu­rând a apărut şi colegul meu.

– Domnule colonel, ăsta nu-i întreg la minte. A mers circa 50 de metri pe lângă calea ferată, apoi s-a oprit şi a rămas împietrit cu ochii în pământ minute în şir. După ce a plecat m-am dus şi eu în acel loc. N-am văzut nimic.

– Condu-mă, te rog, unde s-a oprit el.

Nici eu n-am găsit vreo justificare comportării ciudate a acestuia.

“Am îngropat-o în grădină”

În zilele ce au urmat, respectivul a revenit de multe ori la acel loc. Cu ajutorul unui teleobiectiv am realizat câteva fotografii. Oricât m-am uitat apoi la ele n-am găsit rostul acestei poziţii de sfinx umilit în faţa pietrelor de lângă calea ferată. Eram însă sigur că acea zonă îl obseda, dar de ce? M-am hotărât să trec la atac.

– Domnule, i-am spus pe un ton dur, de cum a intrat în birou, e vremea să nu ne mai ascundem după degete. Timpul nostru este extrem de preţios. Spune-mi ce s-a întâmplat cu concubina dumitale. Nu ne mai pune pe drumuri fără rost.

Individul înghiţi în sec, îşi trecu limba peste buze şi, cu bărbia tre­murând, spuse ca dintr-o răsu­flare:

– Da, nu mai rezist. Eu am omorât-o, domnule colonel.

– Cum?

– Am aruncat-o în Criş şi s-a înecat. Eram amândoi beţi şi...

Mi-a istorisit apoi cum a procedat, ora evenimentului şi alte bali­verne. Nu credeam o iotă din ce de­bita, mai ales că, în locul pe care mi l-a indicat că a aruncat-o, adâncimea râului abia dacă avea 30-40 de centimetri. A încheiat spunându-mi:

– Căutaţi cadavrul şi vă veţi convinge că spun adevărul.

Aha, mi-am zis, tipului îi merge mintea. Dacă nu găseam cadavrul nu-l puteam învinui de comiterea omorului. I-am zis zâmbind ironic:

– Mă crezi prost? Adică cum? Doamna a acceptat să se plimbe, sea­ra, în luna aprilie, numai într-o rochie?

Şi-a aprins o ţigară şi tot timpul cât a fumat nu a scos o vorbă. Privea tâmp, undeva.

– Domnule colonel, începe lin, stingându-şi restul de ţigară, am să vă spun adevărul. Era seară... Bău­se câteva sticle cu bere. Nu ştiu din ce ne-am luat la harţă. Am lovit-o o dată, de două ori, apoi a treia oară şi mai tare. S-a izbit cu tâm­pla de colţul mesei şi nu s-a mai sculat de jos. Am săpat o groapă în grădina din faţa casei şi până di­mi­neaţa nimeni nu putea spune că acolo, sub pământ şi cireş, zace o femeie...

Misterul sobei de teracotă

Patru ofiţeri am săpat, timp de aproape o jumătate de zi, grădina. Nici urmă de cadavru. Mă minţise din nou. Eu şi procurorul fierbeam.

După-amiaza, suspectul a făcut obişnuita sa “excursie” pe rambleul de cale ferată. După plecarea lui, împreună cu maiorul Saray şi pro­cu­ror am răscolit misteriosul loc, piatră cu pia­tră. Perseverenţa ne-a fost răs­plă­tită. Între două pietre am dat peste un fragment de os şi câteva fire de păr. Am dat fuga la şeful labo­ratorului medico-legal, doctorul Virgil Scridon. Era un fragment dintr-o calotă craniană, zona occipitală, provenind de la o femeie.

Deci asta era, i-am zis, între­bându-mă unde putea fi restul ca­da­vrului, neîndoindu-mă că fragmentul de os a aparţinut craniului Ma­riei. Probabil, prins de remuşcări, Io­sif Kerekes venea în acel loc, ui­tân­du-se minute în şir, poate şi ru­gân­du-se să i se ierte abominabila faptă, la ceea ce mai rămăsese din Maria.

Dar cine putea dovedi că era al dispărutei? Elanul meu, iniţial, începea să se topească. Nopţile aveam coşmaruri. Râsul satanic al lui Ke­re­kes îmi domina visele. Până într-o dimineaţă, când i-am spus lui Saray:

– Pişti, te pricepi să demontezi o sobă?

Mi-a răspuns afirmativ. Ne-am reînfiinţat la locuinţa cu pricina. Medicul legist-şef şi procurorul Titus Păiuş ne însoţeau. De asemenea, Iosif Kerekes.

Saray, îmbrăcat într-o salopetă, s-a pus pe demolatul sobei; bucată cu bucată. Ajunsesem la jumătatea sobei când medicul legist Sericon ce­ru să luminăm puternic interiorul. În colţul unei dale se afla o vertebră car­bonizată. Apoi, alta. Mai jos, alte fragmente osoase. Doctorul s-a pronunţat pe loc: făceau parte dintr-un schelet uman de sex feminin.

M-am uitat la Iosif Kerekes. Ne privea într-o stare de adâncă prostraţie. Ceea ce era de demonstrat avu­sese loc. Nu ne-a contrazis. Dimpotrivă, ne-a prezentat şi cuţitul de care s-a folosit la secţionarea cada­vrului.

Osemintele

“După-amiaza, suspectul a făcut obişnuita sa “excursie” pe rambleul de cale ferată. După plecarea lui, împreună cu maiorul Saray şi pro­cu­ror am răscolit misteriosul loc, piatră cu pia­tră. Perseverenţa ne-a fost răs­plă­tită. Între două pietre am dat peste un fragment de os şi câteva fire de păr. Am dat fuga la şeful labo­ratorului medico-legal, doctorul Virgil Scridon. Era un fragment dintr-o calotă craniană, provenind de la o femeie. Deci asta era, i-am zis, între­bându-mă unde putea fi restul ca­da­vrului, neîndoindu-mă că fragmentul de os a aparţinut craniului Ma­riei. Probabil, prins de remuşcări, Io­sif Kerekes venea în acel loc, ui­tân­du-se minute în şir, poate şi ru­gân­du-se să i se ierte abominabila faptă, la ceea ce mai rămăsese din Maria”