Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tine minte si acum. Noiembrie 1939. Inceputul. Atunci a fost incorporat. Avea doar 21 de ani. D-abia ce isi luase diploma de cantaret la biserica. De-atunci, aveau sa urmeze 6 ani de pribegie, de mers pe jos sau in carute cu coviltir de rogojina, prin geruri care le degerau mainile si picioarele, prin rapait de mitraliera, printre morti si oameni milosi, rusi, de cele mai multe ori, care, desi erau dusmanii, ii gazduiau in locuintele lor si ii puneau la masa.
Simion Garlea are 93 de ani. S-a nascut in anul Marii Uniri. In Basarabia. "In septembrie, deci m-am nascut roman", spune el, cu mandrie. Si zambeste stirb. A plecat pe front, doar cu sacul cu merinde, cu pusca si cu o calimara de cerneala. Asa a reusit sa reziste ororii unui razboi lung si nemilos. Scriind. Zi de zi. A inceput intr-o luni, pe 28 august 1944 si a venit acasa cu 5 caiete. Ultima fila de jurnal, duminica, 9 septembrie 1945. Filele incepute in 1939 le-a ars. De frica, spune el. "Daca ma prindea dusmanul, daca era sa cad prizonier". La sfarsitul caietului inceput in 1944, tanarul de pe-atunci isi notase, inca de la plecarea de acasa, adresele catorva prieteni cu care a corespondat. "Asteptam cu sufletul la gura scrisorile lor. Asa simteam ca ma descarc de tot ce-i rau si ma incarc cu toate gandurile lor bune", spune barbatul. "1 septembrie 1944. La ora 7:00 eram in Bucuresti, cantonand langa o gara mica, unde ne-am spalat, fiind prafuiti de pe drum". Asa isi incepe jurnalul. "Fiind ziua mea, am luat impreuna cu camarazii mei o sticla de rom, pe care o aveam de la Constanta. Pe strazile Capitalei am vazut soldati rusi. In drumul parcurs, am vazut dezastrul facut de bombardament. In Buftea, ne-am spalat rufele. Dimineata, am fost opriti de ostasii din armata rusa, care ne-au cerut masinile si armamentul. Primind de la sefii mei ordin, am dat rusilor cele cerute. M-am intristat".
Acum, pe masa din camaruta sa, sta Biblia. Barbatul o studiaza cu o lupa. Pe pereti a lipit harta Romaniei si, cu un fir rosu, a imprejmuit cele trei localitati de suflet: Raspopeni, judetul Soroca, unde s-a nascut, Constanta, unde a poposit vreme buna, si Vitanesti, locul ce avea sa-i devina casa, imediat dupa terminarea razboiului. "In Rusia, la Cotul Donului, facusem un loc special unde lasam sa se stranga apa de ploaie sau de la zapada. Cu ea ne spalam, o beam, faceam mancare. Asa procedam pe oriunde ne duceam. Astfel, am reusit sa stam departe de dizenterie. De paduchi insa, nu am scapat. Dormeam in paie, pe jos, in niste bordee prapadite, din pamant. Culegeam grau, il fierbeam si apoi il mancam", spune batranul. Duminica, 5 noiembrie 1944. "Ma scol la ora 6:00. Azi avem vizita medicala la ora 7:30. Ne adunam cu totii intr-o curte unde era Cartierul. Discutia cu paduchele ocupa primul loc. Pentru el eram adunati. Domnul medic ne da cateva sfaturi pentru a porni atacul contra acestui dusman, dupa care, pe rand, trecem la vizita. Ochi, camasa si jos. Vechea poveste. Tuns si barbierit. A fost o zi cu soare".
Miercuri 13 septembrie 1944. "In satul in care ne aflam, apar oamenii care, din cauza razboiului si a soldatilor care au trecut prin sat, fugisera in padurile si in satele vecine. Mai linistite. La ora 16:00 am intalnit intr-o gradina trei carute care venisera din refugiu. Erau trei femei, trei oameni, un baiat si o fetita de 3 ani. I-am dat o bomboana". Sambata, 23 septembrie 1944. "Pe la 18:30 plec impreuna cu seful meu la un spital de campanie instalat in localul gimnazului. Acolo erau raniti foarte multi. Fiecare isi spunea durerile, cum au decurs luptele pentru cucerirea a doua cote de dincolo de apa Alunisului. Dupa o ora de ascultare a acestor napastuiti de soarta, ne-am intors la cantonament. Aici primesc o scrisoare de la Octavia. O citesc cu mare nerabdare. Randurile ei ma bucura mult. Tot in aceeasi seara, pe la 21:30, ii fac raspunsul".
Amintirile se invalmasesc in mintea domnului Simion. Date, intamplari simple, momente de viata, chipuri ale mortilor care acum il bantuie. In 1942, tine minte cum sacul de merinde continea mai mult grenade decat alimente, si poate cine stie cand, si vreo coaja de paine. Iar durerile cumplite de spate il faceau sa mearga pe langa caruta mai mult chircit. "Carutasul, un baiat din Ialomita, a vazut prin ce trec. A inceput sa caute tot drumul printre ruine, prin dezastrul lasat in urma de atacul inamicilor. A gasit malitierul rusesc, un fel de fasie foarte rezistenta din carpa, cu care ei isi infasurau picioarele in lipsa ciorapilor. L-am luat si mi-am bandajat spatele. Nu m-am mai despartit de el", spune barbatul, si ne arata bucata de panza neagra, pastrata pana in ziua de azi.
I s-a intamplat o data sa se intinda pe zapada. In caruta, erau cei mai nevoiasi. Si-a dorit doar sa atipeasca putin, cat sa isi mai odihneasca corpul si mintea speriata. "Simteam ca trupul mi se strange tot mai mult, ca imi ingheata spatele, picioarele, dar pe de alta parte nu puteam sa ma desprind de imaginea pe care o visam, cred, o pajiste frumoasa, cu flori. Si era atat de cald… Deliram. Nu stiu, Dumnezeu a facut sa ma trezesc si sa reusesc sa ma ridic. A trebuit sa fac un efort urias ca sa merg, sa imi dezmortesc oasele. Domnul m-a ajutat sa nu mor. Am intalnit pe drum multi oameni inghetati, sub zapada. Li se vedea o mana, un picior..." In Rusia, in 1944, din cei 120 cat numara divizia la care barbatul era inregimentat, au ramas 12. "Treceam pe langa cimitire. Mereu intram si ne uitam la cruci. Pe mortii nostri ii identificam dupa casca pe care o aveau infipta in crucea facuta din doua bete", povesteste batranul si ochii mici, albastri, i se inrosesc de lacrimi. Nu o sa uite niciodata plecarea din Constanta catre zonele de lupta, cu carutele trase de cai, cand fiecare soldat a primit o tablita care se rupea in doua. "Pe bucata de sus si pe cea de jos era scris numele fiecaruia. Daca mureai, o parte era pusa pe mormant, iar cealalta parte era trimisa acasa, semn ca te-ai sfarsit". Barbatul pastreaza si acum placuta, la fel cum face si cu cele trei medalii pe care le-a primit pe front: de doua ori "Barbatie si credinta" clasa a III-a, in 1942 si in 1945, si, tot in ultimul an, medalia "Serviciul credincios", brevete date in numele regelui Mihai, atat de iubit de catre veteren.
"Venise o vreme cand ne rugam sa fim luati prizonieri de rusi, atat de greu si de frig ne era. Gasisem niste obiele cu care ne infasuram picioarele, rosii si pline de degeraturi, eram nemancati cu zilele si abia ne taram. Nu va inchipuiti cat de grele erau iernile acolo. Singura alinare era atunci cand dadeam de o biserica. Intram, ma inchinam si ma rugam sa scapam teferi. Ajunsesem, duminica, sa ne rugam laolalta cu satenii rusi". Cand a luat raie de la cai, barbatul a avut ajutorul rusilor, al oamenilor obisnuiti, care le deschideau usa casei, de parca ar fi fost de-ai lor. "Ne dadeam cu lesie de tutun pe noi, ca sa ne dezinfectam. Vomitam, nu ne puteam tine pe picioare, iar gazdele credeau ca suntem beti. Ii rugam sa ne incalzeasca niste apa, ne ungeam cu lesie, ne spalam bine cu apa si, treptat-treptat, incepeam sa ne revenim". O alta amintire ii reinvie in minte: "In Rusia, in 1943, mergeam cu ostasii prin apa. Si, ca sa nu ne inghete atat de rau picioarele, era februarie pe atunci, saream din piatra in piatra. Erau foarte mari. La un moment dat, mi-a alunecat piciorul. Am cazut in apa ca gheata, dezechilibrat de sacul cu merinde pe care ni-l aruncam unul in bratele celuilalt. Colegii mei au strigat dupa ajutor. Eram vinetiu si tremuram. O femeie din sat m-a dezbracat, mi-a facut masaj, mi-a pus paturi pe mine, mi-a dat mancare. A facut focul si toata noaptea a stat langa mine, mi-a uscat hainele pe soba, ne-a dat cate o cana cu lapte, ca nici ei nu aveau prea multe. Saracia era foarte mare. La plecare, ne-au bagat in traista o bucata de paine si asa am scapat cu viata".
A ajuns, nu dupa mult timp, sa fie mana dreapta a comandantului diviziei. "Lucram cu masina <>. Aveam misiune de a transmite codat mesajele comandantului si de a le descifra pe cele primite. Daca vroiam sa scriu "Trimiteti doua carute", tastam literele, dar apareau cifre. In 1944 mi s-a dat in primire arhiva cu cifrurile secrete. Codurile zilnice le detinea domnul maior si noua ni le dadea in ziua respectiva, cand executam o lucrare. Lucrul asta mi-a salvat viata. Daca eram lasat in linia intai, de capul meu, sigur acum eram mort. Comandantul a avut grija de mine".
Vestea trista a arestarii tatalui insa, i-a zdruncinat zdravan sufletul. Pe tatal lui, primar in comuna Raspopeni, l-au arestat rusii in iulie 1944. L-au judecat la Orhei si l-au condamnat. Atat a stiut mama sa-i spuna. Tanarul a continuat sa lupte cu si mai mare indarjire. Pe unde trecea, vedea numai morti. Saracie. Si bunatatea celor care le intindeau un pahar cu apa si o coaja de paine. Luni 25 decembrie 1944. "La ora 5:00 ne sculam. Impreuna cu un domn locotenent plec la esalonul II cu un camion. Nu am loc in camion, merg pe scara. Am inghetat putin. La picioare. La posta aflu ca am primit doua scrisori. Primesc doua pahare de coniac care m-au incalzit. Tunurile trag din cand in cand. Ma culc la ora 1:00 din noapte". Nici o vorba despre Craciun. Pentru un soldat era o zi obisnuita, inveselita doar de primirea a doua scrisori. Venirea primaverii a fost o binecuvantare pentru soldati. Chiar si numai pentru ca incepuse sa se incalzeasca vremea. Greul trecuse. Joi, 10 mai 1945. "Toata lumea din satul in care am ajuns este imbracata in haine de sarbatoare, la ei este Inaltarea Domnului. Pe tot parcursul drumului am vazut o multime de masini germane, materiale de tot felul, carora li se dadea foc. Erau numai gramezi de fier si de cenusa. Ziua de azi e frumoasa. Pe soseaua ce trece prin mijlocul satului, populatia a stropit cu apa drumul, pentru a potoli praful. Soldatii, domnisoarele si cavalerii slovaci se plimba pe drum, respirand usurati. Razboiul s-a terminat. Toti sunt veseli ca au scapat de moarte. Fiecare din noi isi pune intrebarea cand va veni ziua aceea fericita a reintoarcerii in tara". Abia pe 10 septembrie 1945, domnul Simion ajunge acasa, la fratele lui. O ultima insemnare: "Pe aici timpul e frumos. Porumbul e verde, nu ca in Vechiul Regat, unde totul s-a uscat din cauza secetei".
Peste tot prin casa, veteranul de razboi are infipt, ba intr-un suport, ba prins cu acul pe perdea, ba lipit pe o carpeta cusuta de mama lui, veche de o suta de ani, steagul Romaniei. Tot de pe perete ne priveste majestuos regele Mihai. "Fara steagul Romaniei, nu pot sa stau", spune barbatul mandru. A luptat pe front. Apoi a muncit 40 de ani la o cooperativa agricola. Se intreaba si acum, cum de el a scapat si mai toti prietenii lui s-au prapadit, inainte sa apuce sa puna din nou piciorul pe pamantul natal. O amintire, ca un raspuns, il face sa tresara: "Cantonam intr-o seara de decembrie 1945 la un gospodar ungur. Avea cinci fete. Ne baga in camera vreo 9 soldati laolalata. Dormeam pe jos, pe paie. La plecare, Ilusca, cea mai mare dintre fete, mi-a dat o fotografie. Si o iconita. Am pus-o in buzunar si am ramas cu ea la mine pana am ajuns acasa, la Vitanesti". Apoi spune cu voce inceata, ca pentru sine: "Dumnezeu. In toate este puterea si voia Lui".
Pasionat de lectura si de scris
Peste tot, prin casa, sunt asezati munti de hartii pline cu insemnari. Nu trece o zi fara sa scrie. Are abonament la "Magazin istoric", inca de la scoaterea pe piata a primului numar. La fel a procedat si cu alte reviste. De vreo doi ani, nu trece o zi fara sa nu isi cumpere "Jurnalul National". Fotografiile vechi stau martore trecerii timpului. "Citeste foarte mult. Intotdeauna, cu stiloul in mana. Face adnotari si, de multe ori, i s-a intamplat sa corecteze date gresite", spune fiul cel mare, Ion. Pe cel mic, batranul l-a pierdut la un an dupa ce s-a prapadit si sotia, cu care a trait 55 de ani. In 1945 a ajuns in comuna Vitanesti, judetul Teleorman, datorita repartitiei pe care a primit-o pe postul de dascal la biserica.
