Pâine nouă cu gustul libertăţii

Încă de la începutul anului 1990 a fost evident că erau necesare măsuri urgente împotriva crizei alimentare reale cu care se confrunta România. Economia în general trebuia reformată. Iar pentru cei mai mulţi specialişti, opţiunea pentru ieşirea din impas era agricultura.  

Industria părea imposibil de reformat din cauza resurselor energetice insuficiente, a materiilor prime deficitare ori ineficiente, dar şi din pricina lipsei de valută necesară retehnologizării. În schimb, pariul cu agricultura părea a fi din start câştigat. Se estima că în cel mult doi ani criza alimentară putea fi lichidată. Presa publica pe larg luări de poziţii ale unor specialişti şi soluţiile lor. Se insista pe "decolectivizare", pe redobândirea de ţărani a "drepturilor strămoşeşti", "a pământurilor luate cu japca de comunişti".

Intervenţiile avizate ale unor agronomi cu experienţă erau dublate de discursuri de tip neo-păşunist, de chemări la glie către fiii satelor pierduţi în anonimatul citadin: "Chemaţi-i pe copiii voştri de prin blocurile reci ale oraşelor, de la Şimleu, de la Zalău sau de oriunde ar fi să vină în sat, să-şi ia partea lor de pământ, să-l are, să-l semene, că serviciul la pământ ţine cât pământul şi-ţi dă adevărata libertate". (Dreptatea, 5 februarie 1990)

Dar pe ce cărţi din mânecă se baza pariul cu agricultura? Într-un articol din România liberă (18 iunie 1990), inginerul agronom Ion Medoia susţinea că "România are un potenţial superior majorităţii ţărilor europene. Cele 10 milioane de hectare arabile, cele 4,5 milioane hectare de păşuni şi de fâneţe constituie cea mai mare bogăţie naturală a ţării noastre. Avem ţărani, muncitori agricoli, specialişti de marcă...".

Conform specialiştilor chemaţi să se pronunţe, o agricultură intensivă şi superintensivă ar fi putut asigura hrana pentru 50 milioane de oameni. Se estima că surplusul ar fi putut merge la export, alimentând astfel motoarele economiei naţionale. Inginerii agronomi trasau chiar planuri detaliate de producţie bazate pe mobilităţile fizice existente, dar luând în calcul şi entuziasmul şi dorinţa de muncă a unor ţărani cointeresaţi prin redobândirea pământurilor confiscate de comunişti.

Inginerul agronom Pavel Manole propunea, conform România liberă din 9 iunie 1990, următorul plan de acţiune: "În fiecare sat s-ar putea creşte 1.000 de vaci cu o producţie zilnică de 13-14 litri de lapte, adică 13.000-14.000 litri de lapte zilnic faţă de numai 1.000-1.500, maximum 2.000 litri de lapte cât se obţine în prezent într-un CAP. Fiecare sat ar putea produce anual cel puţin 150 tone de carne de taurine faţă de 30-40 de tone în acest moment".  

Se repeta că România are un potenţial natural şi uman superior altor state şi, spre edificare, se dădeau exemple cu ceea ce putea face, pe alte meleaguri, o agricultură intensivă. Astfel, în SUA, un agricultor hrănea 50 de persoane, iar în RFG, de pe urma unui lucrător al pământului mâncau 25 de persoane.  

Dar ce lipsea pentru a transforma iar România într-un "grânar al Europei". Ce nu avem noi în agricultură, afirmau specialiştii, sunt relaţiile de proprietate clare, sistemele economice stimulative pentru producători, o distribuţie corectă a resurselor, tehnologii, agricole şi alimentare competitive.  

Şi, într-adevăr, problema cea mai acută ce revenea iar şi iar în dezbateri era cea a proprietăţii. Un pas mic fusese deja făcut la începutul anului, când Ion Iliescu a semnat la 29 ianuarie 1990 Decretul-Lege nr. 42. Ca urmare, circa 3 milioane de hectare de teren au trecut în folosinţa îndelungată a cooperatorilor, pensionarilor CAP şi a altor producători. Dar nu era decât o soluţie provizorie. Mulţi dintre ţăranii din CAP-uri continuau încă să presteze munca obştească în paralel cu munca pe aceste terenuri luate în arendă. În unele cazuri chiar şefii de CAP-uri, dornici să-şi păstreze poziţiile privilegiate, le impuneau ţăranilor zile de muncă dacă doreau să primească pământ în arendă.

Astfel, în timp ce în URSS se trecuse deja la împărţirea terenurilor vechilor proprietari de drept, în România încă domnea o ambiguitate care a avut şi urmări negative. În unele judeţe, s-au hotărât în pripă, mai ales la nivel local, desfiinţarea CAP-urilor şi împărţirea tuturor mijloacelor mobile şi mobile deţinătorilor de drept. Adică ţăranilor. Fiecare fiu al satului a putut contribui la avântul dezmembrărilor cărând în ograda sa ce putuse apuca şi duce: ţevi de irigat, uşi masive de la grajduri, vaci şi viţei, unelte, scule, utilaje mai mărunte. În zonele unde presiunea populaţiei a fost mai mare, situaţia neclară a durat până târziu, în plină campanie de recoltat, când nu era clar cine trebuie să efectueze anumite lucrări. Situaţia nu făcea decât să confirme unele obiecţii de la începutul anului, când existaseră voci potrivit cărora reîmproprietărirea ţăranilor ar fi fost prematură. Fusese invocat riscul fracţionării, dar şi lipsa de utilaje din gospodăriile individuale, lipsa îngrăşămintelor, a seminţelor, a ierbicidelor, imposibilitatea de a organiza rapid culturile, lipsa organizării împrumuturilor bancare. Şi, într-adevăr,  s-a putut constata că suprafaţa cultivată cu sfeclă de zahăr şi cu floarea-soarelui s-a redus simţitor, iar industria nu a reuşit să producă şi să livreze uneltele şi maşinile agricole necesare în ritmul adecvat.

Totuşi, în judeţele în care se păstrase organizarea pe CAP-uri, IMS-uri, IAS-uri, sfârşitul lui iunie 1990 i-a găsit pe agricultori recoltând primele grâne cu mireasmă de libertate şi, totodată, ultimele trudite în comun.