Pălării trufaşe şi păcătoase!

Pe Raluca Alexandru am cunoscut-o într-un târg vintage. Delicată, luminoasă şi foarte şic, fetiţa-femeie cu ciorapi muschetar şi pălăriuţă inter­belică îmi zâmbea, îndemnându-mă să intru în lumea ei.

Era înconjurată de zeci de pălării: unele misterioase, cu voaletă, altele dadaiste, asimetrice, cu forme şi ornamente ne­aşteptate, pălării romantice, decorate cu bu­che­ţele de flori şi panglici ce se leagă sub băr­bie, pălării de divă, sofisticate, cu boruri largi, pălăriuţe adorabile cu boruri mici, de o ele­­ganţă subtilă, neostentativă. "Toate sunt vechi, autentice, nu vrei să probezi?" Raluca se apropie de pianul alb de la care nu reuşesc să-mi dezlipesc ochii. Pălăriile de pe pian îmi par ireale, uluitor de frumoase, de neatins, de ne­probat. La fel şi cele de lângă gramofon. Sunt pălării din pene în culori tari, care au în­cadrat perfect frunţile rebele ale unor femei fa­tale, pălării din fetru în culori de pământ, care au ştiut gândurile neştiute ale unor femei cu­minţi, pălării din pai cu flori şi dantelă în cu­lori diafane, ce au ascuns lacrimile unor fe­mei fru­moase, pălării ce au tăinuit priviri pă­ti­ma­şe, îndurerate, geloase, timide, fericite, ne­­­fericite. Îndrăgostite. Pălării cloche, bucket, flapper, topper, halou... Nu pot să probez nici una, le vreau pe toate, cu Raluca cu tot, să am cu cine să vorbesc despre ele, să ne imaginăm povestea lor, să reinventăm povestea noastră, să le fotografiem, să scriem despre ele, să convingem fiecare femeie în parte că numai prin rafinament, mister şi graţie va reuşi cu adevărat să fie puternică, învingătoare şi iubită aşa cum visează. Îi povestesc Ralucăi despre modesta mea colecţie de pălării interbe­lice, tichiuţe sud-americane şi orientale, ma­rame româneşti. Ne împrietenim. Superba casă boierească de început de secol al XX-lea ce găzduieşte târgul vintage începe să devină neîncăpătoare. Tot mai multe fete probează pălăriile Ralucăi, iar Raluca le povesteşte despre perioada şi locul de unde vine fiecare piesă, le consiliază, le încurajează sau dimpotrivă, dacă nu i se par potrivite alegerile făcute de ele, le propune alte modele, de parcă ar vrea ca toate femeile care au trecut pe la ea să plece mai frumoase, mai fericite, mai rafinate. Se uită cu drag la fiecare pălărie în parte, de unele îşi dă seama brusc că nu se poate despărţi şi le retrage de la vânzare... Începe să scoată etichete, "asta e unică, ce-o fi fost în capul meu, bine că nu s-a cumpărat". Încep să probez şi eu. După vreo oră plec cu două plase mari. Pălăria verde, anii '50, am luat-o cu promisiunea să i-o împrumut în caz de expoziţie sau pur şi simplu în caz de i se face dor de ea. Plutesc zâmbind de-a lungul Bulevardului Magheru mai mult visată decât dorită, ima­ginându-mă cu pălăriile Ralucăi şi gândindu-mă la femeile care le-au purtat, femei din alt secol, sofisticate, fatale, cuminţi, mincinoase, pătimaşe, docile, trufaşe, rafinate, păcătoase, îndurerate, răutăcioase, misterioase, geloase, semeţe, timide, fericite, nefericite, îndrăgostite...