x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Pe urmele unei telenovele politice

Pe urmele unei telenovele politice

de Ion Cristoiu    |    11 Oct 2009   •   00:00
Pe urmele unei telenovele politice
Sursa foto: Dragoş Stoica/Jurnalul Naţional

Marţi, 29 septembrie 2009. La ora 11:48 fix expiră ultimatumul dat de Emil Boc PSD pentru a numi un alt titular la ministerul Administraţiei şi Internelor. La 11:48 fix, Emil Boc apare la tribuna sălii de presă a Guvernului pentru a anunţa că propune PSD numirea unui interimar la MAI. Termen de gândire: până la 13:00 fix.



Dacă până la 13:00 fix nu primeşte nici o propunere din partea PSD, va trimite la Cotroceni propunerea de revocare a lui Dan Nica.
La 13:00 fix, Emil Boc îşi face din nou apariţia la tribună şi anunţă că va trimite propunerea, ultimatumul a expirat fără ca PSD să fi înaintat vreo propunere.
În după-amiaza zilei de marţi, toţi comentatorii s-au mirat, nu fără o anume admiraţie de precizia de cronometru a lui Emil Boc.

Pe mine, această precizie (surprinzătoare la politicienii români dacă ne gândim că Regele Carol I şi-a înscris printre măreţele realizări ale domniei sale, alături de Palatul CEC-ului şi Podul de la Cernavodă, începerea la fix a reuniunilor cu miniştrii) nu m-a mirat.
Pentru că ea confirmă, mai mult decât alte gesturi şi declaraţii că la nivel înalt s-a jucat o telenovelă.

Când vine vorba de politicieni, apare rapid referirea la teatru sau, mă rog, la comedie. Nu întâmplător, politicienilor li se mai spune şi actori politici, sugerându-se astfel că joacă o piesă de teatru.
Un spectacol de teatru - chiar şi unul de pe scena unei şcoli populare de artă - presupune o minimă subtilitate.

În cazul aşa-zisei Crize politice, nu poate fi vorba de o piesă de teatru.
Scenariul, intrările şi ieşirile, gesturile, dar mai ales replicile şi monoloagele ţin de telenovelă.
Aşa cum am mai scris, telenovela se deosebeşte de piesa de teatru sau de filmul artistic prin publicul căruia i se adresează. Un public fără prea multă educaţie intelectuală, dar mai ales înclinat să trăiască emoţii, decât să judece.

De aceea, personajele din telenovelă când suferă, apoi suferă ştraşnic, să se vadă clar că suferă şi nu se bucură.
Muierile îşi smulg părul din cap, tremură din tot corpul, slobozesc fluvii de lacrimi.
Bărbaţii, presupus mai stăpâni pe ei, strâng pumnii şi scrâşnesc din măsele de te temi o clipă că vor rămâne fără dantură.
Scenariul e şi el simplist. Răsturnări de situaţii spectaculoase, incredibile în plan psihologic, suspansuri bătătoare la ochi.
Se înţelege astfel de ce telenovela îşi are izvorul de succes în America Latină.

Publicul din această parte a lumii e nu numai lesne emoţionabil, gata să urle acum de entuziasm pentru ca, la doar câteva clipe după, să se jeluiască, dar şi lipsit de minim spirit critic.
Din punct de vedere politic, America Latină e nu numai lumea realismului magic, cum i s-a spus prozei de tip Marquez, dar şi lumea telenovelei.
N-a fost Eva Peron un personaj de telenovelă?
Din instinct, politicienii de talent aleg mijloacele de expresie cele mai aducătoare de voturi.

În România, ca şi în America Latină, politicienii nu joacă teatru, ci telenovelă.
De ce?
Pentru că românii sunt înrudiţi cu latino-americanii nu numai prin emoţionalitate, vecină cu isteria, dar şi prin lipsa de cultură politică.
Aşa se explică o realitate surprinzătoare din zilele Crizei.
Liderii PD-L şi PSD, dar şi Traian Băsescu, au jucat cu brio o telenovelă.
Românii, la rândul lor, trăiesc cele de pe scena politică tot ca pe o telenovelă.

Traian Băsescu, Mircea Geoană, Emil Boc, principalele personaje ale Crizei n-au fost percepute ca oameni politici, căutând, aşadar, obţinerea de cât mai mult profit electoral dintr-o decizie deja luată - alungarea PSD de la guvernare - ci drept nişte personaje de telenovelă. Iubiţi, urâţi, admiraţi, dispreţuiţi, dar mai ales urmăriţi cu patimă de cei care văd în fiecare dintre ei personajul perfect.




Decizia de alungare a PSD de la guvernare a fost luată mai demult, de când Vasile Blaga a cerut organizaţiilor judeţene opinia despre relaţia cu PSD.
La puţin timp după aceea, la şedinţa conducerii
PD-L, s-a constat că aproape toate organizaţiile judeţene erau pentru ruperea protocolului dacă nu chiar îl şi rupseseră deja.

Înaintea asumării răspunderii în Parlament, liderii PSD, informaţi şi pe alte căi, ştiau deja că li se pregăteşte debarcarea. De ce n-au votat Moţiunea de cenzură depusă de PNL şi UDMR? La această întrebare mulţi se vor grăbi să răspundă: Pentru că liderii PSD se cramponau de guvernare. E un răspuns incomplet. Nu toţi liderii PSD se cramponau de guvernare, ci doar o parte a acestora.

Mircea Geoană, adeptul politicii de bătut apa pentru a rămâne în fruntea partidului, şi-a dat seama că votarea Moţiunii de cenzură ar fi însemnat să-şi ridice în cap partea favorabilă rămânerii. În plus, Mircea Geoană a luat în calcul şi faptul că Moţiunea de cenzură ar fi însemnat prăbuşirea Guvernului PSD-PD-L. Asta ar fi însemnat:
1) Riscul ca PSD să fie acuzat de crearea instabilităţii politice.
2) Riscul de a sufla în pânzele lui Crin Antonescu. PNL-ul reuşise să trântească Guvernul.
3) Riscul ca activul PSD din ţară să nu priceapă un motiv atât de abstract precum cel al punerii Parlamentului între paranteze.

Trebuie aşteptat, aşadar, un moment în care plecarea PSD de la guvernare să treacă drept un gest de reparare a onoarei. Mai mult decât alte partide, PSD-ul a reuşit să inducă activiştilor săi nu atât credinţa de Stânga, cât orgoliul de partid mare şi tare.

O parte a acestui activ a primit cu ostilitate alianţa cu PD-L nu de dragul doctrinei de Stânga care nu se potriveşte cu cea de Dreapta, ci pentru că PSD ajungea astfel, întâia oară după 1990, un partid chemat la guvernare de un altul, câştigător al alegerilor.
Timp de 18 ani, FSN-ul, PDSR-ul şi PSD-ul au fost partide care au chemat ele alte partide la guvernare. Fireşte, altfel ar fi stat lucrurile dacă PSD ar fi câştigat parlamentarele.

Altfel ar fi stat lucrurile dacă Mircea Geoană, constatând că nu şi-a îndeplinit obiectivul, ar fi demisionat din funcţia de preşedinte al partidului. Mircea Geoană n-a demisionat. Mai mult, pentru a supravieţui în fruntea PSD, el a vârât partidul într-o alianţă de guvernare în care vioara întâi era PD-L. Din start s-a creat o tensiune explicabilă: un partid care se crede mare şi tare s-a văzut obligat să intre într-un guvern drept mâna a doua.

În sine, participarea la o Mare Coaliţie era posibilă pentru PSD. Cu o singură condiţie: ca Mircea Geoană să negocieze un Parteneriat şi nu o alianţă de guvernare. Deşi i s-a zis Parteneriat, Coaliţia n-a fost în realitate decât o intrare la guvernare a PSD ca partid de mâna a doua. Regizorul de la Cotroceni a ştiut de orgoliul PSD-ist când a decis revocarea lui Dan Nica într-un stil menit să rănească şi demnitatea unei târfe, d-apoi a unui partid care se crede cocoană.

La rându-i, Mircea Geoană a ştiut că activul PSD îl va ierta de pierderea ciolanului dacă plecarea de la guvernare va trece drept un act de demnitate a marelui partid. Fără s-o ştie, atât Mircea Geoană, cât şi Traian Băsescu, i-au lucrat pe bieţii PSD-işti.

×
Subiecte în articol: cârtitorul de serviciu