Piaţa este ţara în care vreau să trăiesc

M-am nascut intr-o tara rasarita pe un teritoriu care s-a nimerit mereu la marginea si intersectia unor forte si sfere de influenta mai puternice decat ea. Care si-a asumat cu o bucurie neinteleasa fatalismul miori­tic si 'somnul cel de moarte', autoindus, prin prisma faptului ca nu a invatat niciodata pe deplin lectia so­lidaritatii, ingredientul-cheie in potentarea energiilor pozitive ale unei comunitati. Iar in rarele momente cand o astfel de solidaritate s-a conturat au existat mai totdeauna lideri care si-au utilizat pu­terea si influenta pentru a manipula si a distruge o astfel de stare de spi­rit si pentru a distruge si dispersa ene­r­gii­le care creau o astfel de legatura.

M-am nascut intr-o tara in care in urma cu putin peste douazeci de ani cetatenii sai erau nevoiti sa-si autocenzureze si interiorizeze libertatea de gandire si de exprimare. O tara in care prea mult timp cetatenilor sai le-au fost inchise canalele de comunicare libera, intre ei, dar si intre ei si lumea de 'afara'. Timp in care aceeasi cetatenii au fost folositi unii impotriva altora de catre un regim perfid, orwellian, care a incercat si a reusit sa se insinueze in casele, in mintea si in sufletele lor. Atat de mult timp si atat de eficient incat, la caderea acelui regim sau, mai bine zis, predarea stafetei catre nivelurile doi si trei ale sistemului, a fost foarte simplu sa se mentina starea de confuzie si sa se continue politica perfida de control prin dezbinare si prin descurajarea oricarei initiative de so­lidarizare spontana, incluziva, activa si nonviolenta.

Atat de mult timp si atat de eficient, incat, iata, dupa mai bine de douazeci de ani postdecembristi, observam ca politicul si-a pastrat intr-o mare masura atitudinea fata de cetatenii acestei tari, si invers. Avem, pe de o parte, o lume de mult prea multe ori, si cu prea putine exceptii, a arogantei, a indiferentei mute si surde la dialog intern si la dialog cu oamenii, o lume inchisa intr-un monolog acuzator fata de cei pe care ar trebui sa-i serveasca si incapabila sa admita si sa-si asume responsabilitatea propriei incompetente si a proprii­lor gafe. Pe de alta parte, cetatenii acestei tari, de prea multe ori atomizati, fiecare in fata propriului televizor sau a altor mijloace de informare in masa, traind o versiune indirecta, muta si fara finalitate, caci nu-si gaseste ecoul in lumea politicului, de 'participare' la viata colectiva.

Acum mai bine de o luna, in Piata Universitatii, cetatenii si-au recapatat vocea, au luat atitudine, spontana, au plecat din fata televizorului, au coborat de pe Facebook si au re­des­coperit spatiul public, unde au spus nu arogantei, indiferentei si scepticismului, au amendat intreaga scena politica, indiferent de culoare, au exersat participarea democratica, au optat pentru o cultura a protestului democratic si a solidaritatii. Si continua sa o faca.

Merg in Piata Universitatii in ca­litate de om, de femeie, de cetatean roman si european, de contribuitor la bugetul statului, de fiica, de viitoare posibila mama si bunica. Intalnesc acolo oameni care au inteles lectia solidaritatii si a participarii si pu­terea acestora de a rezolva problema marginalizarii individuale si colective. O solidaritate spontana, activa, in­clusiva si nonviolenta, dincolo de orice tip de apartenente, de clasificari, de stratificari.

Piata Universitatii este mai mult decat un loc fizic in spatiul public, este un spatiu in constiinta noastra civica, este o stare, o atitudine, este si o comunitate deschisa, fluida, solidara si implicata, care incolteste si asteapta sa creasca. Si, mai mult, este tara in care nu am regretat nici o clipa ca m-am intors si este tara in care vreau sa traiesc. O tara in care ato­mizarea si marginalizarea propriilor cetateni, dar si propria marginalitate se anuleaza prin solidaritate.