Planul secret al lui Ceauşescu pentru Gara de Nord

Bucureştiul a constatat după cutremurul din '77 că are nevoie rapid de reconstrucţie şi de modernizare. Tot atunci, Ceauşescu a realizat că îşi poate permite să construiască la scară largă. Ia când grandomania şi necesitatea s-au întâlnit, rezultatele au fost cât se poate de surprinzătoare. Pentru oraş şi locuitori deopotrivă.

În 1977, prin birourile de la Scînteia circula prin metoda telefonului fără fir vestea, venită nu se ştie de unde, că Nicolae Ceauşescu plănuieşte să culce la pământ cu buldozerul întreaga Gară de Nord. Zona respectivă urma să primească după "preţioasele indicaţii" o altă destinaţie şi folosinţă. Intenţia lui Ceauşescu de a nivela locul se pare că a rămas la stadiul de idee, nefiind pusă defel în practi­că. Ziariştii de la vremea respectivă nu au putut comenta sau face publică această informaţie, deoarece ar fi trebuit să ex­pli­ce cum aflaseră acest lucru, iar în plus lucrau pentru oficiosul propagandistic al României. Cel care vorbea tot timpul despre Epoca de Aur a socialismului.

Arhitectul Camil Roguski, apropiat prin meseria sa de familia prezidenţială co­mu­nistă, confirmă acest lucru: Ceauşescu voia să dărâme Gara de Nord şi comple­tea­ză scenariul cu o informaţie nouă: în zona respectivă, Bucureştiul trebuia să aibă un al doilea centru civic.


CEAUŞESCU VOIA ÎN AFARA BUCUREŞTIULUI
Toată chestiunea ar fi pornit de la an­ti­pa­tia lui Ceauşescu pentru urbea bu­cu­reş­teană, explică distinsul arhitect. An­ti­pa­tie motivată în parte de problemele de sănătate pe care preşedintele comunist le avea. Şi pe care Bucureştiul i le agrava. La început, acesta a dorit doar să îşi mute lo­cu­inţa în afara oraşului, pe Insula Morii. Acolo, în jurul proprietăţii dictatorului, trebuiau aranjate în cerc locuinţele tuturor greilor politici de atunci. Fericirea acestora din urmă, care se vedeau strânşi la un loc "în aceeaşi cazarmă", era astfel "garantată".

Ideea a căzut şi s-a hotărât în schimb ca aerul din Bucureşti să fie umi­dificat de un mare râu, care să aibă în dreapta-stânga bulevarde şi în jur foarte multă verdeaţă: Grădina Botanică, Gră­di­na Cotroceni, Grădina Cişmigiu, marele parc care împrejmuia Casa Poporului.  
Cum la vremea respectivă Dâmboviţa era mai curând un pârâu decât o oglindă mare de apă cum îşi dorea Ceauşescu, de­bitul ei a fost ajutat de cel al Râului Argeş, că­ruia i-a fost deviat cursul.
DOUĂ ŞI CU COTROCENIUL TREI...
În jurul acestei axe de ape, explică arhitectul Roguski, trebuiau construite două mari centre civice. Unul din centre era si­tuat în jurul Casei Poporului (Palatul Parlamentului de azi), care era înconjurată de ministere administrative, de Ministerul Apărării Naţionale şi de o serie întreagă de clădiri cu destinaţie culturală precum şi de un hotel al partidului comunist (Ho­te­lul Marriott de azi). Se mergea pe acest râu pe lângă Biblioteca Naţională şi Operă. În partea de sud a Bucureştiului trebuia să fie Opera.

În afară de acest prim centru, în partea de est-vest  trebuia construit un al doilea cartier central, care urma să se dezvolte pe amplasamentul Gării de Nord - Ministerul Transporturilor de azi.

Problema a fost dezbătută în cadrul unor întâlniri ale Comitetului Central astfel: Gara de Nord, cu liniile şi cons­truc­ţii­le adiacente, va fi retrasă în zona Podului Grant, pentru ca zona eliberată să fie fo­lo­sită pentru fluidizarea circulaţiei din stân­ga în dreapta oraşului. În jurul acestui spaţiu ar fi trebuit construit un al doi­lea spaţiu civic care să cuprindă toate mi­nis­terele technico-economice ale Ro­mâniei comuniste.

Cele două puncte trebuiau legate între ele cu o serie întreagă de bulevarde şi străzi. Iar între ele se găsea cea de-a treia cons­trucţie importantă a urbei bu­cu­reş­te­ne: Palatul Cotroceni, îşi aminteşte Camil Roguski.


O IDEE UITATĂ: AL DOILEA CENTRU
Mutarea Gării de Nord a rămas în sta­diul de discuţie între Ceauşescu şi înalţii ac­tivişti din CC, deoarece însăşi ideea de al doilea centru civic a fost pe parcurs ui­ta­tă. Şi au fost şi probleme cu banii, adică unii dintre liderii comunişti de atunci şi-au dat seama că nu pot fura prea mult dintr-un astfel de proiect, glumeşte dl Roguski.

Din nefericire, Ceauşescu a avut în pri­ma linie oameni mai slabi profesional. De fapt, nici nu şi-a pus vreodată problema să aibă lângă el oameni competenţi. Voia să îi domine. Aşadar, cei din prima linie erau oamenii cu: Să trăiţi ! Nici ar­hi­tec­ţii care îl înconjurau nu aveau curajul să-l contrazică. Aşa că ideea acestui al doi­lea centru civic ar fi putut veni de la Şte­fan Andrei (ministrul de Externe român, la acea vreme), deoarece a spus de-a lungul timpului o serie întreagă de lucruri bune, îşi reaminteşte arhitectul Camil Roguski.  
ARHITECT-ŞEF ERA NICOLAE CEAUŞESCU
Ideea unui al doilea centru civic în Bu­cu­reşti îi este străină lui Alexandru Bu­diş­­teanu. În acea vreme era arhitectul-şef al oraşului. Funcţie oarecum simboli­că, după cum recunoaşte singur, de­oa­re­ce Ceauşescu era cel care conducea în realitate. Nu aveai voie să-l contrazici sau să-i spui că nu e bine. Credea cu tărie în gândirea lui şi în rolul de salvator pe care şi-l asumase, îşi aminteşte fostul arhitect.

Totuşi nu respinge defel ideea unui al doilea spaţiu civic, dar crede însă că a fost o dorinţă a dictatorului, care nu s-a materializat din cauză că acesta se răzgândea frecvent. Motivul? Nu-i plăcea să apară în public în postura de om care bate câmpii. O a doua cauză pentru care este convins că ideea nu s-a putut concretiza fiindcă la acea vreme avea cheltuieli imense cu construcţia Casei Poporului, spune arhitectul Budişteanu. De altfel, prezentările de proiecte urbanistice se transformau în adevărate tocmeli între proiectanţi şi Ceauşescu. La fel ca în târg, acesta dădea întotdeauna mai puţin.
Buldozerul mergea


DUPĂ INDICAŢII
Pentru a confirma oarecum indirect cronologia acestei poveşti, fostul arhitect-şef povesteşte la rândul său despre aşezarea locuinţei lui Nicolae Ceauşescu în afara Bucureştiului, şi adau­gă câteva detalii. Povesteşte că pentru această zonă rezidenţială se mersese pâ­nă acolo încât se făcuseră studii privind zgomotul posibil de la tren, avioane, trebuia să fie o zonă curată din toate punc­te­le de vedere, cu mari spaţii verzi libere.

În problema Gării de Nord este de pă­re­re că motivul care ar fi stat la baza ori­că­rei acţiuni ar fi fost unul economic. Re­ţea­ua de căi ferate din zonă împarte ora­şul în două, lăsând un teren care nu poa­te fi folosit la nimic. Dacă gara era mutată se crea un spaţiu pe care se puteau face di­verse chestii utile. Raţiuni economice sau nu, în faţa lui Ceauşescu se alegea pra­ful de toate principiile urbanistice. Pri­ma doar frica de a nu-l contrazice pe acesta, îşi mai aminteşte Budişteanu.
Nu de alta, dar Ceauşescu ridica braţul şi sp­u­nea: pe aicea, trecem şi străpungem aşa, demolăm. A doua zi, pentru a nu-l supăra pe primul constructor al ţării, oamenii muncii săpau o groapă aiurea în Bu­cu­reşti. Nu de alta, dar ca să se vadă că se munceşte.


CUTREMURUL
Toată nebunia asta a început după cu­tre­murul din 1977.  La o plenară a Co­mi­te­tului Central din 22 martie 1977, Ceau­şes­cu a convocat cadrele superioare ale partidului, dar şi inginerii constructori şi arhitecţii oraşului şi în unanimitatea celor prezenţi a dat semnalul re­mo­de­lă­rii oraşului. Tot atunci, Nicolae Ceau­şescu a apărut de unde nu se ştie unde cu un plan al zonei centrale sub braţ. Plan al cărui autor sau origine a rămas până în ziua de azi un mare mister.1