Planuri de evadare

In cel de-al treilea capitol al "jurnalului de celula", Marie-Jeanne Ion povesteste cum a fost eliberata impreuna cu ceilalti trei ostatici, inainte ca acestia sa puna in aplicare un plan de evadare nebunesc si disperat.

"In fiecare dimineata trebuia sa urmam un ritual de care ne saturasem cu totii - spalatul si mersul la toaleta. In prima parte a sederii noastre «la beci», procedura era destul de complicata. Un gardian venea cu un recipient cu apa, cu un sapun, cu un lighean si cu un prosop. Ne spalam pe rand. Dar gardianului in mod clar nu-i prea facea placere sa ne «serveasca» in acest fel. Intr-o seara, am auzit ciocanituri si bufnituri care veneau de la suprafata. Oare ce construiesc?, ne intrebam. Numarul 6 ne spusese ca mai fusesera facute modificari in subsolul cu pricina, pe la inceputul anului, si ca mujahedinii fusesera foarte mandri de isprava lor de atunci. E de inteles. In mod paradoxal, orice mic gest facut pentru noi insemna o bila alba la Allah… Chiar daca nici nu se gandeau ca, poate, eliberarea ar fi fost cel mai mare bonus in «raiul musulman». Oricum, de data asta, numarul 6 spunea ca, poate, gardienii s-au pus pe munca pentru a mai construi un beci. Nu-mi prea venea sa cred. Urmatoarea data cand am fost scosi la toaleta, am inteles despre ce era vorba: trasesera o teava pentru apa, cu robinet, in interiorul WC-ului, foarte aproape de nivelul solului, asa cum exista in baile arabesti. Scapasera de efortul de dimineata, urma sa ne spalam singuri! Am capatat si periute de dinti! Fiecare avea periuta lui, pe ambalajul careia era notat cu pixul numele, «adica numarul». Dar cu asta aveau ceva probleme, nu aveam voie sa ne spalam in fiecare zi - doar o data la doua sau la trei zile. N-am reusit niciodata sa aflam care era logica lor.

Very hungry!

Pe data de 4 mai vom sarbatori mereu «infrangerea lui Said» - asa isi spunea unul dintre gardieni - , cel care avea cea mai multa autoritate. El stabilea ce si cat mancam, daca primeam sau nu tigari. La un moment dat, a decis ca fumatul nu e bun pentru mine. Islam, islam!, mi-a spus si mi-a intins tigara rupta de la jumatate. Trebuia sa renunt la obiceiul asta urat… Nici cu mancarea nu era prea generos. Mult orez - orez cu o lingura de fasole deasupra sau cu o zeama preparata cu ceapa - , paine, castraveti, cate un mar... Si eu, si numarul 6 refuzam cu obstinatie orezul - ne facea rau la stomac. Au inceput sa ne aduca rosii si castraveti, cu paine. Cateodata, primeam si cate o sticluta cu lapte - halib Popey - cu aroma de banane sau de capsune. Era foarte bun, dar n-as mai bea niciodata asa ceva acum… Said era destul de zgarcit. Noi presupuneam ca existau niste ratii stabilite pentru noi, dar ca nu ni se dadea toata mancarea. Arabii se hranesc destul de bine, e imposibil sa-si inchipuie ca un barbat - cum e, de pilda, Sorin - ar putea sa se sature cu trei bucati de paine, doua triunghiuri de branza topita, un castravete, un mar si un cake pe zi! Intr-o zi ne-a fost foarte foame tuturor si le-am spus, pe rand - hungry, very hungry… please, again sandwich… very hungry! Cred ca s-au simtit penibil si au inteles ca ne trebuie mai multa mancare. Vointa lui Said fusese infranta, am primit cate doua sandwich-uri! Asa ca, pe 4 mai, de acum incolo, ne vom aminti de asta si vom putea manca orice, in orice cantitate…

Vecinul meu de saltea, numarul 9, avea mari probleme de sanatate. Statea tot timpul nemiscat si, din cand in cand, il auzeam gemand. Nu vorbea niciodata, scotea doar niste sunete guturale… E, e, e… Am descoperit insa, la un moment dat, ca stie engleza - si inca bine… Mi-a soptit ca nu trebuie sa am incredere in gardieni, pentru ca sunt rai si te bat, chiar daca pentru moment nu par agresivi. Era a doua persoana care-mi spunea lucrul asta. Numarul 9 era atat de slabit, incat imi era teama sa nu moara langa mine. In beci, gardienii te serveau si cu pastile - aveau patru tipuri de medicamente: for go - adica laxative, for stop - antidiareice, for head - valium, si for everything - adica aspirina! Numarul 9 lua mereu valium si dormea… Intr-o noapte, a facut un atac de panica. Open the door, let me out, just let me out…, l-am auzit soptind. De la episodul cu incendiul, aveam voie sa batem in tavan ca sa-i chemam pe gardieni, in caz de criza majora. Munaf, care intelegea si araba, si engleza, si romana, era cel care putea face lucrul asta. Gardienii ne spusesera sa nu ii deranjam daca nu e vorba de ceva foarte serios. Iar pe numarul 9, din cate am inteles, il banuiau ca nu e atat de bolnav, ca se preface. Munaf ne-a tradus, la un moment dat, o conversatie a gardienilor, care spuneau: «N-ar fi mai bine sa-l ducem dincolo, sa scapam de el?». Ce era «dincolo», habar nu aveam, dar numarul 5 ne spusese ca, de obicei, gruparile de mujahedini au cateva locuri de detentie, dar si o alta locatie, speciala, cunoscuta drept «locul fara intoarcere». Acolo, conform informatiilor numarului 5, se tortureaza si se omoara oameni… N-aveam cum sa banuim ca e de bine, deci. M-am apropiat de urechea numarului 9 si l-am intrebat, in engleza: «Ti-e rau? Ce e cu tine, ce te doare?».

«Nu stiu, capul e problema…, mi-a raspuns. Spune-i celui care bate in tavan sa cheme gardienii. Vreau sa dorm afara, la aer…»

Situatia nu parea foarte disperata si aveam o dilema majora - daca ii chemam pe gardieni si ei descopereau ca nu e nimeni lesinat, ne-ar fi putut pedepsi pe toti sau ar fi putut sa nu mai vina data viitoare - ca Petrica, cu lupul…

Calmeaza-te! Iti dau niste apa…

Nu, nu vreau… Sa bata in tavan…

Am batut in tavan, dar gardienii nu s-au trezit. Trebuia sa-l linistim cumva pe numarul 9.

Nu vor sa vina. Batem degeaba, cred ca dorm. Dar mai bine te calmezi si mai suporti pana dimineata. Oricum, ei suspecteaza ca te prefaci si se gandesc sa te mute in alta parte…

Numarul 9 s-a speriat.

Bine, bine. Dar daca simt ca lesin, o sa-ti fac un semn, iti bat in saltea si, te rog, scutura-ma…

Sigur ca da.

Si, sa stii, eu nu vorbesc niciodata… sa nu afle gardienii…

Nici eu nu vorbesc, stai linistit.

N-a patit nimic pana la urma. Dar nici bine nu i-a fost… Avea probleme si cu ochii. Nu stiam despre ce era vorba, dar numarul 6 imi spusese ca gardienii il ungeau cu o crema speciala. Avea ochii acoperiti tot timpul. Noi banuiam ca facuse vreo infectie din pricina ca din tavan cadea mereu rugina, care-ti intra peste tot…

Sfarsitul rabdarii

In mai mult de o luna, cat am stat acolo, nimeni n-a fost eliberat. Fusesera scoase mai multe persoane din beci, prin ianuarie si februarie, dupa cum am aflat, dar nimeni de la inceputul lui aprilie incoace. Eram convinsi ca gruparea care ne detinea era una mica si ca rapitorii nu se pricepeau prea bine sa organizeze o operatiune asa de complicata cum e cea de eliberare. Toata lumea gandea asta si parea, la un moment dat, ca nu mai avem nici o sansa… Decat sa putrezim acolo, ne-am gandit ca e mai bine sa ne ajutam singuri. Planuri de evadare! La inceput, in formula de 3. Apoi, am incercat sa-i cooptam si pe colegii nostri.

Urma sa ne atacam gardienii, lovindu-i cu lacatele de la usa, intr-o dimineata, cand veneau sa ne scoata la toaleta. Incuietorile erau masive, asa ca aveam sanse sa-i ametim. Apoi, trebuia sa navalim in casa si sa incercam sa imobilizam persoana care se afla acolo. Urmatorul pas - sa cautam armele si sa incercam sa luam masina. Credeam ca au asa ceva, pentru ca in beci erau doua canistre cu ulei de masina, pe care baietii le foloseau pentru situatii de urgenta, cand nu mai puteau sa astepte pana erau scosi la toaleta. Apoi, incotro? Unde ne aflam? In ce parte era autostrada? Ce fel de asezare era cea in care se afla «locuinta» noastra? Daca era un mic sat de sunniti, unde toata lumea era inrudita? Ne-ar fi observat imediat si ar fi dat alarma. Incapeam cu totii intr-o masina, daca o gasim si pe aia? Prea multe semne de intrebare… Am realizat ca nici nu aveam cum sa facem un plan coerent, habar n-aveam ce e afara. Dar, totusi, incercarea de evadare insemna, pentru situatii disperate, o sansa de scapare. Una la mie… Am convenit sa stabilim un termen-limita pana la care asteptam sa fie eliberat cineva, oricine... Daca nu se intampla asta, urma sa actionam. A aparut insa altceva. Ne-am dat seama ca, pentru a avea timpul necesar sa intram in casa si sa cautam armele, trebuia sa-i imobilizam pe gardienii care veneau sa ne scoata la toaleta un timp mai indelungat, chiar sa-i ucidem. Poti sa omori un om? A fost cea mai mare problema. Uneori ne venea sa le sarim la gat si sa incercam sa-i doboram, sa-i sufocam cu pernele… Ne imaginam ca am putea. Dar cand ne-am pus serios in cap ca va trebui sa ucidem, am realizat ca va fi foarte greu, poate imposibil. Ce inseamna civilizatia asta si normele de comportare in societate… Ei ne-ar fi omorat intr-o clipita daca li se spunea ca asa trebuie, in numele lui Allah… Coranul spune ca mujahedinii adevarati vor fi rasplatiti pe lumea cealalta. Nu le e teama de moarte si nu pretuiesc deloc viata. Coranul spune ca sufletele martirilor se transforma in pasari care zboara libere in rai, iar cand obosesc, se odihnesc in colivii agatate sub jiltul lui Allah…

Am ramas cu planurile si dilema noastra. Sorin propusese acel termen-limita la finalul lunii mai. Din fericire, n-am mai ajuns pana acolo. Intr-o zi, usa s-a deschis si gardienii ne-au soptit la ureche - OK, go Romania! Si am plecat. Ne-a fost ingrozitor de teama pe drumul spre libertate - teama ca se va intampla ceva, ca nu ne vor elibera, ci ne vor preda unei alte grupari. Riscurile au fost mari si, dupa ce am ajuns acasa, am aflat ca operatiunea a fost extrem de periculoasa. Am ajuns intai la ambasada, apoi avionul militar ne-a dus la Bucuresti. Au urmat zilele de carantina, cand am aflat ca nu suntem prea bolnavi - o carenta de vitamine, normala, putin nisip la rinichi, o infectie si o ingrozitoare iritatie a pielii, care nici acum nu mi-a trecut. Cu somnul, am avut toti probleme. Nu puteam atipi, desi eram obositi. Mie imi era frica sa nu adorm si sa ma trezesc din nou acolo… Dar totul a trecut, pana la urma, eram acasa. Acasa, unde a inceput un alt calvar… Va trece si asta. Noi suntem, pana la urma, niste supravietuitori!

Gand

Le multumim din suflet tuturor celor care s-au rugat, care au fost cu sufletul alaturi de noi. Acolo, in bezna, singurul sprijin pe care-l aveam era credinta. Ne-a ajutat foarte mult dragostea voastra si am inteles, de data asta, ca exista foarte multi romani cu inima mare. Din nou, va multumim!"