Potcoava cu suflet din Tichilesti

Au fost odata-n Tichilesti un potcovar si-o mandra. El o curta, ea se tinea, dar nu voia sa-i vanda, nici nurii ei saltati de vant, nici cinstea ei de fata. Si-au tot vorbit, cand, pe-nserat, el ii propune-n data, cu nunta mare-n iarna grea si cu un omat cat sura, sa vietuiasca ne-ntrerupt, sa nu-i desparta ura. A fost odata-un potcovar, la Tichilestii de Braila…

Am auzit de povestea de dragoste dintre tata Enutica si Raducu. "Mare iubire a fost intre ei…", spune un localnic. Am vrut sa aflam mai multe… "El era inalt. Foarte inalt. Si cand mergeau impreuna, pe ulite, intotdeauna o tinea pe tata Enutica de dupa umar. Se vedea ca se iubesc mult", mai zice el.

Povestea lor de dragoste s-a intamplat nu departe de Braila, in satul Tichilesti, la marginea caruia se afla si un penitenciar pentru minori si tineri.

EL TIMID, EA FRUMOASA. Tata Enutica are 75 de ani. Cu baticul pe cap, sta in poarta casei sale si se uita dupa noi. Ne asteapta de dimineata. Cu soba fierbinte si orez cu lapte. A pregatit si fotografii din tinerete, pe care le-a insirat pe masa. Nu sunt multe, dar importante pentru ea. Sunt singurele care mai pastreaza chipul omului pe care l-a avut langa ea o viata. "Asta-i casa noastra. Noi am ridicat-o. Cu mainile noastre. Amandoi am muncit la ea. Nu este frumoasa, e simpla, asa, ca la tara, dar ne-a fost drag sa stam in ea, caci noi am muncit-o. Ce sa va spui eu despre mine… Eram frumoasa, in tinerete, aveam parul lung si eram cuminte. Raducu ma placea, dar era timid si nu indraznea sa se bage in seama cu mine. Scotea apa din fantana, cand eu am trecut pe langa el, prima data. Ma privea si radea in urma mea. Eu il vedeam… Atunci nu stiam ca o sa ne impreunam. Nu prea iesea prin sat, la bal, si voia sa ma cunoasca. Asa ca, intr-o zi, a trimis o vecina in petit, la parintii mei. Eu aveam vreo 21 de ani, iar el 23. Parintii mei au mai vorbit ei, la inceput s-au codit cumva, dar, pana la urma, ne-am inteles. Ne-a dat tata doua pogoane de pamant, o vaca, niste pasari de curte…".

NUNTA-N ZAPEZI. Raducu si tata Enutica s-au casatorit la 19 februarie 1954. Nu-si uita omul propria nunta, iar cand mai are parte si de peripetii, atunci amintirea chiar ramane imprimata pentru totdeauna in memoria sa. Era februarie, ca si acum, dar la ei zapada le acoperise si le astupase satul. Primavara nu se plimba indraz-neata pe strada, in timp de iarna, asa cum se intampla la noi, in ziua de azi. "Doamne… era zapada cat casa. Nici nu puteai sa mergi pe ulite. Oamenii sapau tunele, santuri. Noi abia am ajuns la biserica… Da ce fel de noroc am trait. Cu salul gros in cap eram mireasa, si cu cizmele-n pisoare". Si s-au luat in ziua aia. Si-au avut nuntasii de ce se bucura, pentru ca Raducu si tata Enutica i-au cinstit cu bunataturi si cu omenie.

"Era asa descurcaret Raducu… Razbea si-n piatra seaca. Si ne iubeam tare mult. O clipa nu ma perdea din ochi. Era intelegere la noi in casa. Nu injura, Doamne Fereste! Nu ma batea. Nu l-am vazut beat niciodata. Si sunt carciumi la noi, de jur imprejur, nu gluma! Nu se ascundea cu banii. Si nu ma lasa la munca, sa nu ma vada altul si sa nu ma placa. Am trait omeneste. A fost sa fie Raducu. Un om curat, ca lumea, respectuos, sufletist. Cum intra pe poarta, incepea sa zambeasca. Nu era ursuz. Ii placea sa fie vesel". Raducu era potcovarul si fierarul satului. Toata lumea venea la el cu treburi. Nu refuza pe nimeni si muncea o zi intreaga, fara sa-i para rau. "Lucra pan’ la unspe seara. Eu ii duceam mancare si nu ma culcam pan’ nu venea si el. Da ce, eu sa dorm si el sa munceasca? Munca l-a imbolnavit rau de tot, dar nu voia sa mearga sa se caute. Si-i ziceam «mergi Raducule la dispensar, sa vezi ce ai». Da el, «ei, gogea omu, sa ma duc eu pe sosea pan’ la dispensar?» «Du-te ma, ca ti-e rau. Lumea cum se duce si se cauta?» L-am tremis la raze si trebuia sa se interneze la Spitalul Judetean Braila. Avea de toate cele. Probleme cu rinichii, cu plamanii, cu inima… Si l-au macinat toate bolile… S-a prapadit Raducu, la 75 de ani". Acum tanti Enutica nu sta singura. Marian, nepotul din partea unuia din cei doi baieti ai ei si ai lui Raducu, sta in casa bunicii. Baiatul este mare, in putere, vrea sa faca agricultura si se ocupa de gospodarie. "Se trezeste dimineata devreme si da de mancare la animale. Zghiara porcii, zici ca-i nebuni".

"Dragostea e ca si-o raie/Te mananca si-n calcaie", canta pe vremuri Zavaidoc. Numai ca iubirea dintre tata Enutica si Raducu n-a avut niciodata nevoie de potiuni si pansamente medicale. Daca le-a fost sufletul vreodata bolnav si l-au pansat unul altuia cu duiosie. Azi, mainile imbatranite ale tatei Enutica nu mai cauta spre mainile celuilalt ci, impreunate, trimit rugaciune Domnului…