Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
ISTORIE ● În 1858, preşedintele american James Buchanan îşi numeşte un consul la Galaţi
Numărul din martie al revistei Historia dedică un spaţiu amplu unor
dezvăluiri legate de istoria relaţiilor româno-americane, sub titlul:
"1859 – cu un secol şi jumătate înainte de aderarea României la NATO:
Americanii ar fi putut avea baze militare în Principatele Unite", sub
semnătura lui Petre Crăciun Ardeleanu.
ISTORIE ● În 1858, preşedintele american James Buchanan îşi numeşte un consul la Galaţi
Numărul din martie al revistei Historia dedică un spaţiu amplu unor dezvăluiri legate de istoria relaţiilor româno-americane, sub titlul: "1859 – cu un secol şi jumătate înainte de aderarea României la NATO: Americanii ar fi putut avea baze militare în Principatele Unite", sub semnătura lui Petre Crăciun Ardeleanu.
Jurnalul Naţional publică, în contextul celei de-a doua vizite a preşedintelui american George W. Bush în România, un fragment din articolul amintit: "Aşa se face că, inaugurând cu pricepere şi inteligenţă principiile liberului schimb, fiind o campioană absolută a principiului libertăţii mărilor şi liberei circulaţii a mărfurilor, sub umbrela protectore a flotei britanice, încet, încet, oamenii de afaceri americani au pătruns în cele din urmă şi în vastele pieţe de desfacere şi influenţă ale Levantului. Odată descoperite aceste meleaguri aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, americanii au găsit deosebitele posibilităţi de comerţ ale acestor teritorii, cât şi oportunităţile excelente oferite de navigaţia pe Dunăre. Iar la Dunăre au descoperit Principatele Române, aflate şi ele la ora emancipării şi afirmării în Europa şi în lumea civilizată. Or, era în firea lucrurilor ca între cele două tinere state să existe simpatii şi dorinţă reciprocă de cunoaştere şi apropiere. «Teoretic, teritoriile române au devenit accesibile pentru interesul comercial al Americii (de Nord) încă de la încheierea primului tratat între SUA şi Imperiul Otoman, la 10 mai 1830. Încă din 1839, consulul american la Constantinopol, John Brown, rcomanda chiar crearea unui viceconsulat american în Principate, aşa cum făcuse şi Anglia, fapt ce se va concretiza în 1850, prin crearea viceconsulatului american de la Galaţi. În 1857 se deschidea un consulat şi la Ismail, în 1861 la Brăila şi la Iaşi în 1873 (toate însă pentru scurt timp)».
Numirea primului viceconsul, în 1850, a fost mediatizată la vremea sa în mod intens în cele două principate române. Astfel, la data de 6 martie în «Gazeta de Moldova», la pagina 62, şi în «Journal de Bucharest», din 8 martie 1850, la pagina 397, se anunţa la Iaşi, respectiv la Bucureşti, ineditul eveniment.
Cred că nu este lipsit de interes să menţionez câte ceva despre originea şi preocupările acestui prim consul. El era de origine italiană, domiciliat în Galaţi, se ocupa cu comerţul cu cereale, având relaţii foarte bune cu boierimea şi negustorimea din cele două Principate, dar şi cu consulatele celorlalte puteri străine (englez, rusesc, francez şi prusac), şi se numea Anton Negroponte. Sensibil la posibilităţile comerciale ale Dunării şi Principatelor, ministrul american la Constantinopol îi va cere proaspătului viceconsul de la Galaţi un raport al porturilor Brăila şi Galaţi. Prompt, Negroponte va expedia raportul cerut la data de 24 mai 1850, împreună cu o revistă a comerţului celor două porturi între 1837-1848, precum şi un tabel al traficului portului Sulina, între anii 1848-1849. Extrem de activ şi cooperant, Negroponte îl va anunţa pe ministrul Statelor Unite la Constantinopol, March, că a făcut o vizită de curtoazie domnitorului («Hospodarului») de la Iaşi, Grigore Alexandru Ghica, în calitatea diplomatică ce o deţinea, în numele SUA.
Cifrele rapoartelor expediate ministrului american din capitala otomană aveau la bază raportul întocmit de viceconsulul englez de la Galaţi, Mr. Cunningham, în 1848. Negroponte va mai expedia un raport asupra activităţii pe 1850 a celor două porturi. Totuşi relaţiile comerciale bilaterale româno-americane se vor dezvolta lent. Primul vas sub pavilion american poposeşte abia în 1857, iar al doilea, în 1858.
Se pare însă că interesele de moment ale Departamentului de Stat American, cât şi faptul că legătura cu principatele române trebuia să se facă prin «filtrul diplomatic şi de interese» ale puterii suzerane ce era Imperiul Otoman (lucru de altfel menţionat în mod expres şi în tratatul bilateral otoman-american din 10 mai 1830) au întârziat dezvoltarea relaţiilor. Printr-o scrisoare semnată de însuşi preşedintele SUA din acel timp, Franklin Pierce, şi datată 29 august 1853, Anton Negroponte era informat personal de încetarea de jure şi de facto a consulatului american de la Galaţi.
Se pare că decizia prezidenţială nu a avut darul de a-l impresiona prea tare pe Negroponte, căci el consideră că este în continuare consul american la Galaţi, fapt ce îl determină pe noul ministru american la Constantinopol să-i ceară în mod imperativ să renunţe la impostura în care se complăcea (scrisoarea trimisă pe data de 16 aprilie 1856). Se pare însă că norocul nu îl părăsise pe Negroponte, căci, prin reînfiinţarea la 29 ianuarie 1857 a viceconsulatului de la Galaţi, el reintră oficial în funcţie.
NUMIREA LUI ROMERTZE. Frământările politice din principate, generate de lupta naţională pentru unire, ce căpătase un nou avânt în urma hotărârilor Congresului de pace de la Paris din 1856, perspectivele noi de ordin economic, politic şi strategic ce se deschideau acestei zone aflate la confluenţa intereselor multiple ale marilor puteri europene făceau din aceste locuri un atractiv partener pentru interesele americane, ce învăţaseră să aibă viziuni largi, în timp şi spaţiu. Aşa se face că noul preşedinte american, James Buchanan, semnează un patent la data de 30 martie 1858, prin care anunţa guvernul imperial al Sublimei Porţi că a hotărât să numească un consul american la Galaţi, în persoana lui Henry Rometze, solicitând în acelaşi timp sultanului Abdul Medjid confirmarea şi acordul asupra acestei nominalizări.
Dintr-o scrisoare a proaspăt numitului consul către departamentul de Stat, din 4 octombrie 1858, aflăm că acesta era de origine română. Anul 1859 fiind precedat de o iarnă extrem de grea, drumurile anevoioase, iar activităţile portuare maritime şi fluviale fiind blocate de gheţuri şi furtuni, Henry Romertze a trebuit să se oprească la Londra. Între timp, oficialităţile otomane au confirmat numirea sa, prin «beratul» (sau «exequantul» conform uzanţelor occidentale şi americane) din data de 6 aprilie 1859. Consulul american porneşte în primăvara anului 1859 din Londra şi va ajunge la postul său pe data de 29 aprilie 1859. Cu greu, americano-românul a ajuns la post, dar la Iaşi, în cadrul întrevederilor de la ministrul de Externe, dă de un nou obstacol. De data aceasta era unul mai mult de orgoliu naţional. I se explică diplomatului că pentru confirmarea în post nu avea nevoie de «beratul» otoman, ci de acordul guvernului Principatelor Unite (ceea ce ar fi însemnat o eludare a prevederilor acordului americano-otoman din 1830). Cel care i-a oferit explicaţiile era locţiitorul ministrului de Externe al Moldovei, P. Donici, acesta precizându-i consulului american că «drepturile de autonomie ale ţării erau încălcate grav».
Anumite greutăţi, printre care şi înzestrarea defectuoasă a sediului consulatului au amânat neintenţionat deplasarea diplomatului american la Iaşi pentru prezentrea oficială a beratului, ce-l acredita şi care, în plus, îl autoriza să aibă «dreptul de a numi şi viceconsuli acolo unde va socoti necesar». Sosind la Iaşi la 28 august 1859, Romertze va afla (cum am arătat deja anterior) că procedurile numirii sale de Sublima Poartă erau considerate absolut inacceptabile cu statutul de autonomie al Principatelor Unite, garantat de cele şapte puteri europene. Spre a fi şi mai explicit, nota ministrului de Externe al Moldovei, din data de 18/30 august 1859, mai sublinia că: «Autorizaţia pentru exercitare funcţiilor dumneavoastră consulare intră esenţialmente în atribuţiile princiare». Nu ştim cu precizie care a fost reacţia americanului la această probă de demnitate a diplomaţiei unui tânăr stat aflat în primele zile ale renaşterii sale, dar probabil că i-a făcut o bună impresie, fapt ce se reflectă în corespondenţa avută cu secretarul de stat al SUA, cât şi în atitudinea sa de a susţine ideea încheierii unui tratat comercial şi de asistenţă mutuală între Statele Unitre şi Principatele Unite.
Cum nu se găsea momentan la Iaşi spre a-l primi pe diplomatul american, domnitorul Cuza îi adresează invitaţia de a veni în tabăra de la Floreşti, stabilită acolo din data de 10 noiembrie 1859. Probabil că invitaţia avea un anume tâlc diplomatic, dorind să-i arate americanului începutul de tărie militară românească. În corespondenţa purtată cu superiorii săi de la Constantinopol, cât şi cu secretarul de stat al SUA, se vede că impresia făcută de tânăra oştire româneacă a fost plăcută, semnalându-se şi carenţele existente."
ATITUDINEA LUI CUZA. "Primindu-l pe diplomatul american cu deosebită cinste şi cu protocolul cuvenit, cu gardă de onoare şi salve de artilerie, principele Cuza, în cadrul ceremoniei de prezentare a acreditării reprezentantului SUA, în prezenţa şefului Statului Major, general I. Em. Florescu, a altor ofiţeri superiori şi a unor miniştri moldoveni şi munteni, îi adresează cuvintele următoare: «Sunt foarte mulţumit de vizita d-voastră, care-mi dă personal, pentru întâia dată, prilejul de a vă exprima deosebita mea părere pe care o nutresc faţă de Constituţia d-voastră, de guvernul şi de poporul american în general. Intenţia mea a fost – mărturisea Cuza – să aduc la cunoştinţa marelui d-voastră preşedinte dubla mea numire, imediat după ce a avut loc». Mai apoi, a adăugat Cuza, «s-a considerat totuşi că ar fi mai bine să se obţină întâi recunoaşterea ei de către puterile Europei». Din care se vede că năravurile dâmboviţene actuale, de admiraţie extaziată faţă de «superputerea» de peste Ocean (la vremea aceea în germinaţie) şi faţă de «cel mai puternic om al planetei» (locatarul de la Casa Albă nu-şi descoperise acest superlativ absolut) au rădăcini adânci, iar apetenţa pentru o axă Bucureşti – Washington au un trecut la fel de «glorios». De mai multe ori, Romertze a avut ocazia să fie uimit şi flatat de vastele cunoştinţe ale prinţului Cuza faţă de istoria economică şi culturală americană (indubital că avea mai multe decât oamenii politici români de astăzi).
Dar piatra de încercare a convorbirilor au fost dorinţa şi insistenţa părţii române de a se încheia un tratat de comerţ şi navigaţie, dar şi de asistenţă militară din partea Statelor Unite.
În mai multe ocazii, Cuza reamintise oaspetelui său deosebita sa atenţie pentru promovarea unui curs ascendent al relaţiilor bilaterale. Astfel, el afirmă că intenţia sa era de «a întreţine relaţii amicale cu poporul american a cărui iniţiativă sunt în mod deosebit de dornic să o promovez în Principate prin toate mijloacele, aşezându-le pe baza unui tratat comercial între guvernul american şi mine». Romertze, pus în vizibil impas în faţa impetuoaselor dovezi de prietenie din partea prinţului Cuza şi a colaboratorilor săi, încearcă cu calm şi diplomaţie să degajeze atmosfera încinsă de patimi, arătându-le că el oricum nu are împuternicirea necesară, aşa că tot ce poate face este să elaboreze cu gazdele sale proiectul unui tratat ce va fi ulterior supus spre studiu şi aprobare, superiorilor săi de pe malurile Potomacului".
Numărul din martie al revistei Historia dedică un spaţiu amplu unor dezvăluiri legate de istoria relaţiilor româno-americane, sub titlul: "1859 – cu un secol şi jumătate înainte de aderarea României la NATO: Americanii ar fi putut avea baze militare în Principatele Unite", sub semnătura lui Petre Crăciun Ardeleanu.
Jurnalul Naţional publică, în contextul celei de-a doua vizite a preşedintelui american George W. Bush în România, un fragment din articolul amintit: "Aşa se face că, inaugurând cu pricepere şi inteligenţă principiile liberului schimb, fiind o campioană absolută a principiului libertăţii mărilor şi liberei circulaţii a mărfurilor, sub umbrela protectore a flotei britanice, încet, încet, oamenii de afaceri americani au pătruns în cele din urmă şi în vastele pieţe de desfacere şi influenţă ale Levantului. Odată descoperite aceste meleaguri aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, americanii au găsit deosebitele posibilităţi de comerţ ale acestor teritorii, cât şi oportunităţile excelente oferite de navigaţia pe Dunăre. Iar la Dunăre au descoperit Principatele Române, aflate şi ele la ora emancipării şi afirmării în Europa şi în lumea civilizată. Or, era în firea lucrurilor ca între cele două tinere state să existe simpatii şi dorinţă reciprocă de cunoaştere şi apropiere. «Teoretic, teritoriile române au devenit accesibile pentru interesul comercial al Americii (de Nord) încă de la încheierea primului tratat între SUA şi Imperiul Otoman, la 10 mai 1830. Încă din 1839, consulul american la Constantinopol, John Brown, rcomanda chiar crearea unui viceconsulat american în Principate, aşa cum făcuse şi Anglia, fapt ce se va concretiza în 1850, prin crearea viceconsulatului american de la Galaţi. În 1857 se deschidea un consulat şi la Ismail, în 1861 la Brăila şi la Iaşi în 1873 (toate însă pentru scurt timp)».
Numirea primului viceconsul, în 1850, a fost mediatizată la vremea sa în mod intens în cele două principate române. Astfel, la data de 6 martie în «Gazeta de Moldova», la pagina 62, şi în «Journal de Bucharest», din 8 martie 1850, la pagina 397, se anunţa la Iaşi, respectiv la Bucureşti, ineditul eveniment.
Cred că nu este lipsit de interes să menţionez câte ceva despre originea şi preocupările acestui prim consul. El era de origine italiană, domiciliat în Galaţi, se ocupa cu comerţul cu cereale, având relaţii foarte bune cu boierimea şi negustorimea din cele două Principate, dar şi cu consulatele celorlalte puteri străine (englez, rusesc, francez şi prusac), şi se numea Anton Negroponte. Sensibil la posibilităţile comerciale ale Dunării şi Principatelor, ministrul american la Constantinopol îi va cere proaspătului viceconsul de la Galaţi un raport al porturilor Brăila şi Galaţi. Prompt, Negroponte va expedia raportul cerut la data de 24 mai 1850, împreună cu o revistă a comerţului celor două porturi între 1837-1848, precum şi un tabel al traficului portului Sulina, între anii 1848-1849. Extrem de activ şi cooperant, Negroponte îl va anunţa pe ministrul Statelor Unite la Constantinopol, March, că a făcut o vizită de curtoazie domnitorului («Hospodarului») de la Iaşi, Grigore Alexandru Ghica, în calitatea diplomatică ce o deţinea, în numele SUA.
Cifrele rapoartelor expediate ministrului american din capitala otomană aveau la bază raportul întocmit de viceconsulul englez de la Galaţi, Mr. Cunningham, în 1848. Negroponte va mai expedia un raport asupra activităţii pe 1850 a celor două porturi. Totuşi relaţiile comerciale bilaterale româno-americane se vor dezvolta lent. Primul vas sub pavilion american poposeşte abia în 1857, iar al doilea, în 1858.
Se pare însă că interesele de moment ale Departamentului de Stat American, cât şi faptul că legătura cu principatele române trebuia să se facă prin «filtrul diplomatic şi de interese» ale puterii suzerane ce era Imperiul Otoman (lucru de altfel menţionat în mod expres şi în tratatul bilateral otoman-american din 10 mai 1830) au întârziat dezvoltarea relaţiilor. Printr-o scrisoare semnată de însuşi preşedintele SUA din acel timp, Franklin Pierce, şi datată 29 august 1853, Anton Negroponte era informat personal de încetarea de jure şi de facto a consulatului american de la Galaţi.
Se pare că decizia prezidenţială nu a avut darul de a-l impresiona prea tare pe Negroponte, căci el consideră că este în continuare consul american la Galaţi, fapt ce îl determină pe noul ministru american la Constantinopol să-i ceară în mod imperativ să renunţe la impostura în care se complăcea (scrisoarea trimisă pe data de 16 aprilie 1856). Se pare însă că norocul nu îl părăsise pe Negroponte, căci, prin reînfiinţarea la 29 ianuarie 1857 a viceconsulatului de la Galaţi, el reintră oficial în funcţie.
NUMIREA LUI ROMERTZE. Frământările politice din principate, generate de lupta naţională pentru unire, ce căpătase un nou avânt în urma hotărârilor Congresului de pace de la Paris din 1856, perspectivele noi de ordin economic, politic şi strategic ce se deschideau acestei zone aflate la confluenţa intereselor multiple ale marilor puteri europene făceau din aceste locuri un atractiv partener pentru interesele americane, ce învăţaseră să aibă viziuni largi, în timp şi spaţiu. Aşa se face că noul preşedinte american, James Buchanan, semnează un patent la data de 30 martie 1858, prin care anunţa guvernul imperial al Sublimei Porţi că a hotărât să numească un consul american la Galaţi, în persoana lui Henry Rometze, solicitând în acelaşi timp sultanului Abdul Medjid confirmarea şi acordul asupra acestei nominalizări.
Dintr-o scrisoare a proaspăt numitului consul către departamentul de Stat, din 4 octombrie 1858, aflăm că acesta era de origine română. Anul 1859 fiind precedat de o iarnă extrem de grea, drumurile anevoioase, iar activităţile portuare maritime şi fluviale fiind blocate de gheţuri şi furtuni, Henry Romertze a trebuit să se oprească la Londra. Între timp, oficialităţile otomane au confirmat numirea sa, prin «beratul» (sau «exequantul» conform uzanţelor occidentale şi americane) din data de 6 aprilie 1859. Consulul american porneşte în primăvara anului 1859 din Londra şi va ajunge la postul său pe data de 29 aprilie 1859. Cu greu, americano-românul a ajuns la post, dar la Iaşi, în cadrul întrevederilor de la ministrul de Externe, dă de un nou obstacol. De data aceasta era unul mai mult de orgoliu naţional. I se explică diplomatului că pentru confirmarea în post nu avea nevoie de «beratul» otoman, ci de acordul guvernului Principatelor Unite (ceea ce ar fi însemnat o eludare a prevederilor acordului americano-otoman din 1830). Cel care i-a oferit explicaţiile era locţiitorul ministrului de Externe al Moldovei, P. Donici, acesta precizându-i consulului american că «drepturile de autonomie ale ţării erau încălcate grav».
Anumite greutăţi, printre care şi înzestrarea defectuoasă a sediului consulatului au amânat neintenţionat deplasarea diplomatului american la Iaşi pentru prezentrea oficială a beratului, ce-l acredita şi care, în plus, îl autoriza să aibă «dreptul de a numi şi viceconsuli acolo unde va socoti necesar». Sosind la Iaşi la 28 august 1859, Romertze va afla (cum am arătat deja anterior) că procedurile numirii sale de Sublima Poartă erau considerate absolut inacceptabile cu statutul de autonomie al Principatelor Unite, garantat de cele şapte puteri europene. Spre a fi şi mai explicit, nota ministrului de Externe al Moldovei, din data de 18/30 august 1859, mai sublinia că: «Autorizaţia pentru exercitare funcţiilor dumneavoastră consulare intră esenţialmente în atribuţiile princiare». Nu ştim cu precizie care a fost reacţia americanului la această probă de demnitate a diplomaţiei unui tânăr stat aflat în primele zile ale renaşterii sale, dar probabil că i-a făcut o bună impresie, fapt ce se reflectă în corespondenţa avută cu secretarul de stat al SUA, cât şi în atitudinea sa de a susţine ideea încheierii unui tratat comercial şi de asistenţă mutuală între Statele Unitre şi Principatele Unite.
Cum nu se găsea momentan la Iaşi spre a-l primi pe diplomatul american, domnitorul Cuza îi adresează invitaţia de a veni în tabăra de la Floreşti, stabilită acolo din data de 10 noiembrie 1859. Probabil că invitaţia avea un anume tâlc diplomatic, dorind să-i arate americanului începutul de tărie militară românească. În corespondenţa purtată cu superiorii săi de la Constantinopol, cât şi cu secretarul de stat al SUA, se vede că impresia făcută de tânăra oştire româneacă a fost plăcută, semnalându-se şi carenţele existente."
ATITUDINEA LUI CUZA. "Primindu-l pe diplomatul american cu deosebită cinste şi cu protocolul cuvenit, cu gardă de onoare şi salve de artilerie, principele Cuza, în cadrul ceremoniei de prezentare a acreditării reprezentantului SUA, în prezenţa şefului Statului Major, general I. Em. Florescu, a altor ofiţeri superiori şi a unor miniştri moldoveni şi munteni, îi adresează cuvintele următoare: «Sunt foarte mulţumit de vizita d-voastră, care-mi dă personal, pentru întâia dată, prilejul de a vă exprima deosebita mea părere pe care o nutresc faţă de Constituţia d-voastră, de guvernul şi de poporul american în general. Intenţia mea a fost – mărturisea Cuza – să aduc la cunoştinţa marelui d-voastră preşedinte dubla mea numire, imediat după ce a avut loc». Mai apoi, a adăugat Cuza, «s-a considerat totuşi că ar fi mai bine să se obţină întâi recunoaşterea ei de către puterile Europei». Din care se vede că năravurile dâmboviţene actuale, de admiraţie extaziată faţă de «superputerea» de peste Ocean (la vremea aceea în germinaţie) şi faţă de «cel mai puternic om al planetei» (locatarul de la Casa Albă nu-şi descoperise acest superlativ absolut) au rădăcini adânci, iar apetenţa pentru o axă Bucureşti – Washington au un trecut la fel de «glorios». De mai multe ori, Romertze a avut ocazia să fie uimit şi flatat de vastele cunoştinţe ale prinţului Cuza faţă de istoria economică şi culturală americană (indubital că avea mai multe decât oamenii politici români de astăzi).
Dar piatra de încercare a convorbirilor au fost dorinţa şi insistenţa părţii române de a se încheia un tratat de comerţ şi navigaţie, dar şi de asistenţă militară din partea Statelor Unite.
În mai multe ocazii, Cuza reamintise oaspetelui său deosebita sa atenţie pentru promovarea unui curs ascendent al relaţiilor bilaterale. Astfel, el afirmă că intenţia sa era de «a întreţine relaţii amicale cu poporul american a cărui iniţiativă sunt în mod deosebit de dornic să o promovez în Principate prin toate mijloacele, aşezându-le pe baza unui tratat comercial între guvernul american şi mine». Romertze, pus în vizibil impas în faţa impetuoaselor dovezi de prietenie din partea prinţului Cuza şi a colaboratorilor săi, încearcă cu calm şi diplomaţie să degajeze atmosfera încinsă de patimi, arătându-le că el oricum nu are împuternicirea necesară, aşa că tot ce poate face este să elaboreze cu gazdele sale proiectul unui tratat ce va fi ulterior supus spre studiu şi aprobare, superiorilor săi de pe malurile Potomacului".
