Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Industria textilă luase avânt încă din România intrebelică. Una dintre cele mai vechi antreprize erau uzinele textile din Arad, fondate de baronul Neuman. Investiţiile făcute după naţionalizare şi priorităţile exportului au transformat UTA într-un colos industrial cu circa zece mii de muncitori. Fabricau metraje textile şi prosoape din bumbac, produse deficitare pe piaţa românească în anii '80.
În luna mai 1990, textiliştii aşteptau privatizarea. Potrivit hotărârii Guvernului României nr. 140/ 1990 devenise posibilă înfiinţarea Societăţii mixte pentru industria bumbacului din România, cu capital de stat şi privat. Cornel Pribac, director la UTA în mai 1990, declara ziarului local Adevărul: "Având în vedere existenţa a numeroase greutăţi în aprovizionarea tehnico-materială şi necunoaşterea mecanismelor economiei de piaţă, deocamdată noi am optat pentru afilierea la societatea mixtă". Într-o primă etapă, proporţia ar fi fost de 55% pentru capitalul de stat şi de 45% pentru cel privat.
Plănuiseră şi ca acţiunile - în valoare de 5.000 lei fiecare -, să fie vândute în primul rând salariaţilor întreprinderii. Dar şi unor persoane din afară, inclusiv persoane şi firme din străinătate puteau fi acţionari la UTA Arad.
Activitatea de evaluare a întreprinderii era în stare avansată. Iar acţiunile salariaţilor vor fi creditate de stat, visa directorul.
Vor avea însă salariaţii bani să le cumpere? Cornel Pribac recunoştea că UTA luneca la vale. Deşi aprovizionarea cu materie primă fusese mult mai bună decât în aceeaşi perioadă a anului trecut, producţia fabricii pe primele şase luni era de abia 70% din producţia pe aceeaşi perioadă a lui '89.
Eliberaţi de chingile dictaturii, nici textiliştii arădeni nu mai zoreau cu munca. "Avem şi anumite dificultăţi, în special cu forţa de muncă, admitea directorul, dar trebuie să subliniez că dacă şi în continuare vom munci tot ca până acum nu ştiu cum vom obţine profitul în care să ne plătim acţiunile. Mai mult chiar, nu ştiu cum vom asigura funcţionarea întreprinderii în condiţii rentabile, dacă nu chiar vom ajunge să-i închidem porţile".
Constante ale cotidianului lui '90 erau entuziasmul libertăţii şi lehamitea de robia muncii. Deşi mărfuri ca ale textiliştilor arădeni aveau o incredibilă căutare pe piaţa internă. Din acelaşi ziar Adevărul aflăm că în 1990 producţia de la UTA - cu excepţia rebuturilor, destinată în 1989 exportului -, se vindea exclusiv angajaţilor fabricii. Şi că nu satisfăcea nici măcar cererea lor. Astfel că liderii sindicali ai angajaţilor-cumpărători alcătuiau tabele şi le înaintau spre aprobare directorului.
Asemenea fenomenale situaţii reies din reclamaţia făcută conducerii fabricii de către muncitorul Molceanu Lacik printr-o scrisoare adresată ziarului Adevărul din Arad. În răspunsul public dat, directorul întreprinderii, Cornel Pribac conturează incredibilele realităţi ale post-ceauşismului: "Vă comunicăm referitor la distribuirea de prosoape prin punctele de desfacere ale unităţii, Consiliul de administraţie a hotărât ca acestea să fie destinate cu prioritate personalului din întreprindere. Pentru limitarea cantităţilor de produse, în mod special se acordă fiecărei persoane 10-20 bucăţi pe bază de tabel.
În condiţii deosebite, pentru alte situaţii, respectiv personalului din afara unităţii se acordă cantităţi de 10-20 bucăţi prosoape pe bază de tabel aprobat de conducerea unităţii, ca urmare a audienţelor. Faptul că nu aţi fost trecut pe tabel a condus la imposibilitatea de a fi servit, întrucât prosoapele sunt livrate conform cantităţilor cuprinse pe tabelele nominale".
Prosoapele erau marfă căutată pe pieţele din Iugoslavia şi Ungaria. Iar producătorii le "exportau" efectuând direct vânzarea şi transportul.
În prezent atelierele cu mii de războaie ale fabricii UTA există doar în fotografii. Într-un posibil muzeu al cotidianului comunist, prosoapele arădene ar fi mărfuri de lux.
