Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scriitorul şi scenaristul Petru Popescu şi-a sărbătorit de curând ziua de naştere. Destăinuirile sale despre muncă, viaţă şi entuziasm...
„O rezultantă extrem de satisfăcătoare a muncii mele de cinci decenii (am început să scriu serios şi cu plan exact la 16 ani) e faptul că n-am fost uitat în România şi că am fost acceptat în America. Pentru mine, aceste realizări în două lumi aparent atât de diferite sunt extrem de asemănătoare. Mi s-a dat elogiul şi acolo şi aici (care-i aici, şi care-i acolo? Într-un fel nu contează, sunt egale)... mi s-a dat deci elogiul că ceea ce scriu e nou şi că nu este fals. Şi că este atât de raportabil la cititor, încât cititorii simt că au scris multe dintre paginile mele împreună cu mine. Acesta e, după mine, un compliment desăvârşit pentru o viaţă de scriitor. Nici nu vreau un altul.
La capitolul dezamagiri: Tare sunt dezamăgit că nu am trăit direct, şi eu ca alţi compatrioţi, revoluţia.
Privind înainte şi înapoi, ce se vede? Se vede, în cazul meu... multă obsesie pentru scris. Pentru scris şi pentru cuvinte. Dar având în vedere tipul meu de scris, e vorba de multă obsesie pentru viaţă, pentru destine, pentru aventuri omeneşti. Mulţumesc lui Dumnezeu, n-am fost niciodată un scriitor steril, dificil ori preţios. Sigur, mi-ar face plăcere să fiu tânăr iar, însă o anumită tinereţe interioară, cea a personajelor mele de azi, mă refer cu precădere la Fata Maria şi la protagoniştii din «Supleantul», n-aş fi putut s-o redau cu prospeţime când aveam 20 de ani, ori 30, ori 50.
Acum că nu mai am 30, nici 50, (am 66 de ani!) pot scrie despre aceste vârste din perspectiva tinereţii aşa cum e, o vârstă magică, o vârstă mirabilă.
Tolstoi n-ar fi putut s-o scrie pe Nataşa Rostova la vârsta de 20 de ani. Scrisul bun nu îmbătrâneşte, scrisul bun merge invers. De fapt, în anul 2010, suntem înconjuraţi de oameni «bătrâni» care sunt suficient de tineri ca să-şi creeze opera cea mai tinerească, şi, paradoxal, s-o impună tineretului mai mult decât atunci când erau tineri. Aş fi vrut să pot spune: exemplul în această direcţie l-a dat proza modernă. Dar nu l-a dat proza modernă, l-a dat filmul.
În film şi în lumea filmului, acţionează în clipa de faţă cei mai uluitori vârstnici/tineri ai planetei. În Hollywood cu precădere, exemplele sunt izbitoare: Clint Eastwood, Mel Gibson, Meryl Streep, Woody Allen. Michael Jackson, eternul tânăr, împlinise o jumătate de secol când a murit. Dacă stăm să ne gândim, acum 50 de ani, când Michael Jackson abia se năştea, a avea 50 de ani însemna să fii... terminat! Deci iată ce lucru extraordinar se întâmplă cu generaţia mea (cum zic, am avut noroc). Nu numai că nu o sileşte decrepitudinea fizică ca să iasă din scenă.
Dimpotrivă, generaţia mea e atât de sănătoasă fizic şi mintal încât îşi dă cele mai bune opere azi, şi publicul tânăr ştie acest lucru.
În zilele noastre, dintre vârstele vieţii, singura care s-a schimbat ca durată şi calitate e... bătrâneţea. Da. Tinereţea e la fel de scurtă ca oricând, şi de precoce, ba chiar mai precoce ca înainte, fiindcă trăim în societăţi care nu mai cenzurează sexualitatea, şi promovează tinerii cu şi fără experienţă, în loc să-i ţină în poziţii de subordonare. Dar ca durată, tinereţea nu durează mai mult, ci poate mai puţin, pentru că societatea împinge tinerii în situaţii şi posturi de maturi încă din adolescenţă.
Maturitatea, pe de altă parte, e şi ea mai precoce: tinerii de azi înving mai repede şi gerontocraţiile clasice abia le pot ţine piept. Deci, poţi fi deja matur la 20 de ani ori 25, salariat, părinte, şef, boss, laureat, star etc. Paradoxal, bătrâneţea apare la aceeaşi vârstă la care a apărut întotdeauna, cam prin a şasea decadă. Numai că sănătatea generală a populaţiei e atât de ameliorată faţă de ce a fost înainte, oamenii de 50 de ani trăiesc ca şi cum ar avea 40, şi cei de 60 ca şi cum ar avea 50.
Deodată, vârsta care s-a schimbat, care s-a dilatat şi ameliorat în calitate, e bătrâneţea aceasta de un gen nou: în vigoare şi cu creativitatea nu scăzută, ci sporită. Ea poate începe la 60 de ani şi se poate termina la 90. Vârsta poate cea mai productivă, şi în orice caz cea mai avizată, eficientă şi decisivă s-ar putea să devină bătrâneţea.
Ce spun eu nu e nou, «the graying of the world», e un fenomen constatat de mult. Dar calitatea de viaţă al acestui graying a depăşit orice pronosticuri. Dar, dacă vigoarea fizică e încă reală, şi cea intelectuală e încă neştirbită, aceşti vârstnici sunt tineri, şi beneficiul experienţei lor e de fapt calitatea lor cea mai atrăgătoare pentru cei care-i urmează, ori care se asociază cu ei ca egali dincolo de vârstă. Deci, ce se vede? Munca artistică, entuziasmul şi experienţe noi imprevizibile.
Dacă ar fi să mă mai nasc odată şi să trăiesc o a două viaţă, aş vrea să mă nasc tot în România, şi tot în Bucureşti, să fiu tot scriitor, şi nici măcar comunismul n-aş vrea să nu-l fi trăit, pentru că el m-a învăţat ce resurse am şi câtă valoare am ca om şi ca prieten. Ce-am aflat despre mine, în România (comunistă!) e ceea ce mi-a dat îndrăzneala şi ingeniozitatea de a trăi cum am trăit şi de a îndeplini ce-am îndeplinit.
Singurul lucru pe care l-aş fi dorit diferit, şi mai mult decât dorit, aş fi făcut orice sacrificiu ca să se poată întâmpla, e că doream şi încă doresc în adâncul fiinţei mele, ca fratele meu geamăn să fi trăit. Cât despre cele trei mai frumoase amintiri ale vieţii mele: prima iubire (nemărturisită, în liceu). Prima oară când tatăl meu a citit nişte pagini ale mele şi a spus o singură vorbă: da, cu o intonaţie specială. În opinia lui, trecusem graniţa dintre amatorism şi scrisul adevărat.
Şi a treia, foarte recentă: ziua când am început să scriu, din nou, un roman în româneşte. Mă refer, desigur, la «Supleantul», care, departe de a fi o pură baladă a tinereţii mele şi ale noastre, e o istorie a unor evenimente şi oameni.
Mi-e dor de fratele meu, care e cu mine în fiecare clipă. Şi de copiii mei Chloe şi Adam Popescu, când erau mici. Pentru că una dintre primele noastre călătorii împreună în România s-a întâmplat nu de ziua mea, ci de ziua lor. Sunt născuţi, respectiv, pe 25 şi 27 noiembrie. Şi am petrecut acele zile «în ţara tatei»„.
• (Petru Popescu)
