Avocatul cărților

Este cititorul “bolnav” după cărți. Și-a tapetat apartamentul cu volume, stă ziua întreagă în librării și s-a certat cu familia din cauza dragostei sale exagerate pentru cărți…

Ultimii bani pe care îi are preferă să îi dea pe cărți. E pensionar. Are timp destul. De aceea, cât e ziua de lungă, umblă după cărți. Librării, anticariate, buchiniști, târguri de vechituri. Pe toate le colindă săptămânal, adunând tot ce crede el de valoare. Ajunge acasă istovit, fără niciun ban. Cu un sac de cărți în spate și geanta burdușită. Cade obosit lângă muntele de volume ce tronează în camera sa. N-are unde se refugia atunci când reproșurile soției capătă valențe agresive. Balconul, debaraua, toate sunt pline de cărți. Unele chiar în dublu exemplar. Să fie sigur că atunci când, printr-un eveniment nefericit, ar putea dispărea un volum. Astfel, va rămâne cea de-a doua carte.

Cocină cu cărți

E un avocat ieșean, ieșit la pensie. Acum pledează pentru miile de titluri ale scriitorilor valoroși din țară sau din străinătate. De la bara justiției a trecut să păzească rafturile librăriilor. Roba a înlocuit-o cu haina lejeră de “bibliotecar” al casei. Pledoariile lui sunt la fel de strălucite. Numai că astăzi ele se desfășoară nu în sălile de tribunal, ci în târgurile de vechituri, prin librăriile spațioase, în anticariate. E pledoaria cărții tipărite. E cuvântul intelectualului iremediabil îndrăgostit de carte. O dragoste care capătă uneori chiar nuanțe patologice. Se ceartă adeseori cu soția pentru că ultimii bani din casă îi cheltuie pe volume. Fiica sa, și ea pasionată de cărți, îl roagă uneori să nu mai iasă din casă. Pentru că știe că iar cumpără cărți. De altfel, dacă nu-l nimerește acasă știe unde să-l găsească. Unde altundeva? Oriunde există o carte tipărită în Iași există și avocatul Cocină. Eu însumi îl întâlnesc aproape de fiecare dată când mă găsesc într-un astfel de loc. De altfel, dacă răsfoiesc o carte, aștept ca o mână nevăzută să mi-o apuce dintre degete. Și glasul subțire al avocatului să răsune din nou: domnule reporter, ce volum valoros ați mai găsit? De altfel, avocatul e și ranchiunos. Se supără dacă dintr-un vraf de cărți o aleg primul pe una valoaroasă. Văzându-i pasiunea bolnăvicioasă, am cedat în câteva rânduri.

 “Muntele vrăjit”, format din cărți

Apartamentul său e situat într-un bloc din Tătărași. Am fost în vizită. În semn de omagiu, scara toată i-aș fi tapetat-o cu foi tipărite, așa cum avea Nichita Stănescu trandafiri. M-a invitat adeseori să-i admir cărțile, chiar să cumpăr câte ceva, mai ales din cele citite sau pe care le are în dublu exemplar. Am sunat. Nu, nu mi-a deschis purtând pe cap un coif din hârtie. Însă mâinile îi erau ocupate. Avea cărți. Am avut chiar impresia că e îmbrăcat în coperte. Cotorul lustruit al unui volum îi ținea loc de cravată. Mii de litere păreau să plutească pe hol, în bucătărie. Era senzația avută după prima vizită la el. Am deschis ușa camerei sale și ne-am trezit în întuneric. Becul din tavan era acoperit de muntele de cărți din mijlocul casei. Patul era plin de romane. Dulăpiorul de la cap, la fel.  De altfel, un singur culoar îngust ne asigura drumul către “muntele vrăjit”. “Alpiniștii” antrenați ai “cărților” n-au probleme de “siguranță” pe acest culoar mărunt. Pentru că sunt fascinați din prima de măreția peisajului. Malul drept, abruptul din stânga, creasta din mijloc, la “cota 1400” (de centimetri!, evident), la 1500, peste tot numai titluri de valoare, vechi și noi. Kafka, Tolstoi, Gogol, Rebreanu, Walt Whitman, Kerouac, dar și autori români, Cărtărescu, Dan Lungu, Matei Vișniec, Liviu Pendefunda. Mulți, foarte mulți. Ca în romanele lui Swift, muntele de cărți părea ca un uriaș căptușit cu volume pe margine. Îmi părea că fiecare autor striga din cartea lui, presat de greutatea numelor de mai sus, din aproape în aproape. Floră, faună, pe “muntele vrăjit”? Ziare, pânze de păianjen pe alocuri. O veioză stingheră, pe dulap, părea o redută părăsită, pe muntele atotcuprins de cărți. Nu mai știu cu exactitate ce era pe pereți. Însă cu siguranță trebuie să fi fost imagini din romanele lumii. Strofe din poemele nemuririi. Ode ale singurătății cu volume. Povești cu cărți nemuritoare. Rechizitorii ale sufletului. Dovezi și probe ale iubirii de carte. Peste tot.

În genunchi, în fața cărților

M-a invitat să să mă așez undeva. Poate în genunchi, nu-mi amintesc cu exactitate: să mă rog la acel miniatural templu al cărților. Sau jos, să sprijin în cot “Crimă și pedeapsă”. Să cultiv un pic “Roadele pământului”. Ca atunci când “Foamea” lui Hamsun nu-mi dă pace, să mă hrănesc cu Becket, cu Cioran, cu Dostoievski. Sau cu o carte tehnică. Pentru că avea destule și din acestea. Până la urmă, mental, parcă m-am rătăcit în camera îngustă. Nu-l mai auzeam pe avocatul ce ținea parcă discursul de final, pledoaria morții…timpului. Nu mai știu cât am stat acolo și câte cărți am admirat cu plăcere. Știu doar că avocatul, purtând parcă o robă a mândriei și a înțelepciunii, m-a îndrumat cu ce să-mi mai ornez biblioteca. “Să nu-ți lipsească Vișniec, Mircea Ivănescu, dar și autorii tineri…”, mă sfătuia ca un mentor. 

În fiecare zi cumpără câteva cărți

M-am întrebat în mod evident cum a ajuns eroul nostru în această situație. Evident, am vrut să aflu cum s-a îndrăgostit avocatul Cocină de cărți. Cum s-a ajuns în situația că soția sa ține încuiați banii de acasă de frica lui. Mi-a povestit că în tinerețe a trăit într-un mediu intelectual benefic, cu respect și dăruire față de carte. Carte considerată un lucru fără de care nu se putea trăi atunci. “A fost plăcerea de a avea, pe urmă am dat de gust. Și nu m-am mai putut înfrâna, chiar această sete de a avea cărți a crescut. Pe urmă, nevastă-mea mă tot certa că nu mai aveam unde pune, am mai vândut la bazar…În general, am luat pentru mine, dar și pentru fiică-mea. Alteori din greșeală, apoi din intenție…”, mi-a spus avocatul (cărților) Constantin Cocină. Fiecare carte e o etapă din viața sa, o poveste romantică.

Cărțile sale sunt așezate peste tot, pe rânduri, teancuri, coloane. Iubitorul lor spune că achiziții importante a făcut încă din anii ’90. “Prin ‘90-‘95, nici nu mai știu. Se scumpiseră mult după ‘93 și le-am luat la prețul lor. A părut că fac afacere, dar nu a fost așa”, a spus el. Îmi poveștește pe rând istorioara colorată a câte unei cărți. “Uite, pe asta n-am mai prins-o, cât m-am chinuit să o găsesc după aia….Uite, am sute de colecții, și matematică, și geografie...Eu tot ce am prins am luat…Asta e cu depanare TV, mai sunt acolo de fizică. Colecția asta, am pe acolo vreo zece…Changi, Viața și opera lui Cuza Vodă (și asta e importantă)”. Îi pare rău că nu e singur acasă, să poată să le răsfoiască în tihnă. Sunt atât de multe, încât trebuie să care o parte din ele pe hol, ca să le poată vedea mai bine. “Când pleacă nevastă-mea la țară pot să duc o parte din ele pe hol și să aleg ce trebuie…Științe exacte…Totul a fost achiziționat cu pasiune…Uite o carte a muzicolului George Sbârcea!…Asta o am în trei exemplare, nu doriți? Pe cele din biblioteca de sus nu le dau! Aici, romane de dragoste. “Femeia și cătușele ei”. Colecția Orizonturi”.

Avocatul Constantin Cocină are program zilnic de achiziții. Librării, anticariate, buchiniști. “Mă duc la una-două zile în centru să cumpăr…Am jurnale, memorii. Nada florilor, tot Sadoveanu. Călinescu, teatru, foarte mult. Geografie, dicționare de istorie veche a României, Marin Preda. O carte despre Ipotești. În spate am Iorga, fizică, chimie. Astea nici măcar nu le împrumut. Pentru că nu vrea fiică-mea…”.

O mie și una de pensii, cheltuite pe cărți

La ultima întâlnire, avocatul Cocină avea câteva zeci de lei. Auzind că voi ajunge la buchiniștii de pe Lăpușneanu, m-a rugat să mă însoțească. Ultimii bani îi dă și azi pe o mână de cărți. A găsit ceva cu viața lui Mozart. Un dicționar. Și primul roman al scriitorului Dan Lungu. Noroc, pur și simplu. Abia fusese achiziționată de anticat. “De regulă, autorii contemporani nu îi găsești la buchiniști, ci direct în librărie”, spune avocatul. Așadar, din puținii bani de pensie pe care îi primește lunar, iubitorul de carte Constantin Cocină preferă să dea mare parte pe cărți. Cu apartamentul tapetat de volume, el spune că e condamnat să cumpere în continuare. “Ca să fii civilizat, trebuie să cumperi cărți, nu știai?” Constantin Cocină e pur și simplu bolnav după cărți. Și-a făcut acasă un munte de volume și doarme la umbra lui. Cu toate că are voie să cheltuie o sumă limitată din pensie - e o convenție de familie, făcută cu soția și fiica, Cocină ajunge să se împrumute de bani atunci când găsește o ocazie deosebită. Noi apariții în librării, cărți rare la buchiniști. Îl vezi zi de zi pe stradă, cu diplomatul lui plin cu cărți. Uneori și cu o sacoșă burtoasă din care răsar file, foi, buche. Imagini ale literaturii și ale vieții. Într-un fel, Constantin Cocină și-a închinat viața cărților. Pentru el, acestea sunt drumul pavat cu aur către înțelepciunea supremă, către viața de dincolo. Dincolo de obișnuit. Dincolo de eternitatea dăinuirii cărții… Așadar, oriunde există două, trei, o sută de cărți în orașul Iași, vor veni una sau două palme asprite de vreme să le întoarcă pe toate fețele, să le cântărească. Să le ia pe chilipir. E avocatul Cocină. Omul-carte. Omul tapetat cu file și foi. Spiritul cărților de anticariat. Sfântul de Tătărași al volumelor de pripas….