x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Reportaje Bucureşti, monstrul cu un singur rinichi (2)

Bucureşti, monstrul cu un singur rinichi (2)

de Viorel Ilişoi    |    17 Apr 2012   •   18:59
Bucureşti, monstrul cu un singur rinichi (2)


DAMBOVITA
Pe-o gura de rai,
la Glina pe splai,
iata vine-n cale,
plina de fecale,
cea Dambovicioara
care ne omoara.
Valurile sale
duc mereu la vale
tone de namol
care put nasol
de la cei cacati
biodegradati.
Cand te uiti de-aproape
vezi miscand prin ape
pestisori din cei
cu ochi cate trei,
serpisori si broaste
ca sfintele moaste
si-alte vietati
in mici cantitati,
unele captive
in prezervative.
Dambovita, zoaie
plina de gunoaie,
de secole-ncoace
apa-ti nu ne place.
Tot varsand in tine
scarna din latrine
si materiale
post-industriale,
apa ta se strica
si ne intoxica.
Dar cum curgi la vale,
iata-ti iese-n cale
in comuna Glina
ditamai uzina
cu tehnologie
ca sa-ti scoata tie
din apa hartie,
bete de urechi
si textile vechi,
resturi de mancare,
mucuri de tigare,
sticle, celofane,
vata, par, tampoane,
fel de fel de chestii
agatate-n trestii.
Dar uzina care
iti rasare-n cale,
Dambovita draga,
poate sa extraga,
substante din tine,
particule fine,
mult insidioase
si periculoase,
cum ar fi bacterii
puse pe criterii,
microbi criminali
si colii fecali.
Dupa epurare
tu pornesti spre mare
ca mandra mireasa,
a tarii craiasa.
Iar la nunta ta
va cadea o stea
si-ai s-aduni cu trena
podoabe din ghena
catorva orase
mult mai nevoiase
care n-au avut
bani si n-au facut
o uzina mare
purificatoare.
Cititi prima parte a reportajului: Bucuresti, monstrul cu un singur rinichi

Dupa o suta de ani, captuseala de stejar de pe fundul Dambovitei, pus a de Boisquerin, este descoperita intacta. S-a conservat perfect sub doi metri de namol. Omul care a scos la lumina lucrarea inaintasilor este inginerul Costin Georgescu. In biografia sa meritorie se regaseste si o incitanta trecere pe la sefia Serviciului Roman de Informatii. Se prea poate insa ca nu prin aceasta va straluci posteritatea lui. Mai de pret pentru memoria bucurestenilor va fi faptul ca inginerul Georgescu a condus lucrarile la amenajarea complexa a Dambovitei in Bucuresti. Dupa el au urmat si altii. De asemenea, a construit doua statii de metrou. Asemenea realizari iti dau motive sa crezi ca nu ai trait fara rost si iti asigura o batranete senina.

"In iulie 1985, isi aminteste inginerul Costin Georgescu, s-a dat decretul 201 prin care s-a infiintat Intreprinderea pentru Amenajarea Complexa si Exploatare a Raului Dambovita — IACERD. Eu am fost numit director cu delegatie, cum se spunea, un fel de interimar, pentru ca nu aveam origine sanatoasa. Pot spune ca lucrarile au inceput chiar de a doua zi. S-a lucrat intr-un ritm de neimaginat azi. Zi-lumina, iar noaptea ¬— la lumina reflectoarelor. Finalizam cate saptesprezece metri liniari pe zi".

Ce-si aminteste cu acuitate inginerul Georgescu este mirosul Dambovitei cand s-a apucat de lucru. Se vedeau fecale plutind prin centrul orasului. Era vara, dejectiile fermentau. Namolul gros, care saltase nivelul apei pana la buza albiei, fierbea. Pe la picioarele podurilor cohorte de sobolani o luau la fuga speriati de utilaje.

Ceausescu venea des pe santier. Ii zorea pe constructori. Zeci de intreprinderi din tara trimiteau materiale cu prioritate pentru Dambovita. Totul se facea cu utilaje si cu materiale romanesti, unele inventate si produse tocmai atunci si in acel scop. Alutchitul — un material izolant cu care sunt ermetizate spatiile dintre dalele de beton — este unul dintre ele. Se vede ca e si bun, fiindca rezista de aproape 30 de ani. Spre deosebire de Casa Poporului, unde imaginatia dictatorului rasturna planurile arhitectilor, la constructia casetei subterane nu prea avea ce schimba. Era simplu. S-a lucrat pe mai multe tronsoane. Apa era deviata in aval prin conducte imense. In locul ramas uscat intrau uitlajele. S-a scos planseul de stejar din secolul al XIX-lea si s-a sapat mult sub el. Se turna pe jos o placa de beton de 45 de centimetri, ca sa reziste si la cutremur si care sa sustina apoi greutatea raulu ce avea sa curga pe deasupra. Apoi se turnau peretii verticali. Se inchidea cu o placa de beton si gata caseta colectoare de sub Dambovita. Peste caseta s-a construit albia Dambovitei, apoi s-a dat drumul la apa.

"Din punct de vedere tehnic nu era o lucrare de mare dificultate — spune Costin Georgescu. Insa ca ansamblu este una din cele mai mari lucrari civile din Romania. Nu e vorba doar de traversarea Bucurestiului, ci si lucrarile de regularizare din amonte, de construirea Lacului Ciurel, de ideea de a lega Bucurestiul de Dunare si de Marea Neagra pe o Dambovita navigabila. Daca nu erau intrerupte lucrarile la revolutie, astazi am fi avut la Vitan un port plin cu marfuri aduse pe apa. Nimic din ce e acolo nu e facut la norma, in stilul epocii. Este o lucrare care va rezista sute de ani. Noi aveam atunci constiinta — dincolo de ce cantau corurile propagandei — ca facem un lucru esential pentru Capitala. Un profesor de-al nostru ne-a intrebat la facultate cu ce incepe organizarea unui santier. Fiecare a raspuns ce credea, dar niciunul ce trebuia. Indiferent daca ridici o casuta sau o hidrocentrala, ne-a spus profesorul, intai si intai faci un veceu. Ei bine, orasul nostru nu avea un veceu. Noi il faceam! Dupa sute de ani de existenta a orasului!"

Constructiile, ele insele o arta, un in comun cu literatura discretia autorului si a efortului lui in opera finala. Ochiul bucresteanului, obisnuit cu infatisarea de astazi a Dambovitei, nu vede in liniile de beton ale albiei sfortarea uriasa mintii si a bratelor, nu aude huietul miilor de utilaje. Si nu vede nici complexitatea lucrarii.

Ascuns de ochii bucurestenilor, un rau taiat de mana omului si alimentat de necesitatile confortului urban curge pe sub Dambovita. Masoara aproape 18 kilometri de la lacul Morii la Statia de Epurare a Apelor Uzate de la Glina. De fapt, sunt doua tuneluri despartite de un zid de beton. Din 250 in 250 de metri sunt guri de comuncare intre ele. Fluxul poate fi dirijat cand printr-un tunel, cand prin altul, pentru lucrari de intretinere. De-a lungul casetei colectoare mai exista inca un canal pentru drenaj. Desfasurate, tunelurile de sub Dambovita masoara aproximativ 45 de kilometri. De asemenea, de-a lungul albiei sunt mai multe puncte prin care apa din rau se poate varsa in caseta de dedesubt. Astfel, torentul puternic disloca sedimentele si le impinge la vale. Caseta este bulevardul in care se intalnesc toate strazile orasului subteran: sase canale colectoare pe malul drept si optsprezece pe malul stang. Adaugand si canalele de serviciu, reteaua de canalizare a Bucurestiului masoara astazi 2.100 de kilometri. La capatul retelei este statia de epurare. A fost visul de sute de ani al Bucurestiului sa se ajunga aici. Si s-a intamplat ca de numele lui Nicolae Ceausescu sa se lege aceasta realizare.

Proiectul lui Ceausescu a fost abandonat dupa Revolutie. Pana in 2011 nimeni nu a patruns in caseta colectoare, nu s-a facut nicio lucrare de intretinere. Bucurestiul a intrat in mileniul III ca singura capitala europeana care nu-si epura apele uzate. Mai mult, 15 la suta din populatia Capitalei nici nu era racordata la sistemul de canalizare.

In 2004, Comisia Europeana a acceptat, printr-un memorandum, sa acorde guvernului Romaniei fonduri nerambursabile pentru reabilitarea Statiei de Epurare de la Glina. Era, de fapt, o reconstruire, dupa un proiect nou, pe o tehnologie diferita de cea initiala. Pe de alta parte, Primaria Municipiului Bucuresti a obtinut, in acelasi scop, imprumuturi de la BEI si de la BERD. Guvernul a mai adaugat o parte din fonduri de la bugetul de stat si s-a putut trece, in sfarsit, la prima etapa de construirea a SEAU. Statia a fost inaugurata, la jumatate din capacitate, in octombrie 2011.

Am putea banui in acest travaliu de aproape trei decenii un efort suprem si o capodopera a ingineriei. Insa nu e chiar asa. Efortul n-a insemnat decat reluarea cateva randuri a lucrarilor si abandonarea lor. Pe de alta parte, tehnologiile initiale au fost depasite. Iar cand totul va fi gata, in 2015, tehnologiile actuale vor fi la randul lor invechite. Deja exista orase care nu doar epureaza apele uzate, ci le recicleaza complet. In Singapore, de exemplu, prin tehnologia osmozei inverse se obtine apa potabila, asa-numita "new water", din apa reziduala. Intr-un documentar BBC, ocolit total de suspiciunea trucajului, inginerul-sef al statiei din Singapore bea din apa care cu putin inainte arata ca o supa neagra. In spatele sau zeci de pestisori inoata zglobii intr-un acvariu cu apa obtinuta din aceeasi supa murdara. Mai curata decat in natura.

Departe de culmile tehnologiei, Statia de Epurare a Apelor Uzate de la Glina este totusi o uzina fascinanta si, se pare, eficienta. Se pare — pentru ca deocamdata este in probe tehnologice. La un an de la inaugurare se va putea trage linia sub toate calculele. In functie de rezultate va fi proiectata si cealalta jumatate a statiei, astfel incat la final vor fi epurate, in sfarsit, toate apele uzate din Bucuresti. Acum, la iesirea din Statia de Epurare de la Glina, apa are 15 miligrame de suspensii la litru. De doua ori mai putine decat in apa Dambovitei. "Ar putea creste si aici pesti", spune Epsica Chiru, director adjunct la Apa Nova Bucuresti S.A., compania careia Primaria Capitalei i-a concesionat alimentarea cu apa si canalizarea orasului.

Inainte de a ajunge in Dambovita, apa murdara din Bucuresti patrunde in statia de epurare printr-un canal subteran cu un debit de pana la 10 metri cubi pe secunda. Jumatate din aceasta cantitate va fi epurata pana la nivelul apei dintr-un lac natural. Restul va ajunge in Dambovita curatata doar de materialele grosiere.

Acum incepe lungul drum al prefacerii apei in apa. Raul negru de sub Dambovita intalneste intai un rand de gratare rare. Aici sunt retinute materiile cu care proastele obiceiuri ale bucurestenilor si forta ploilor — cand e cazul ¬— incarca fluxul canalelor: carpe, vata, alte deseuri textile, prezervative, pietris, fragmente de beton, milioane de bete de urechi, ambalaje, peturi, pungi, chiar cauciucuri, bucati de aparatura electrocasnica, lemne, resturi alimentare. Cam tot ce ramane din arderea febrila a unei vieti comode la oras. Insa toate aceste materii n-ar trebui sa ajunga la canal. Aici nu fac decat sa infunde echipamentele si instalatiile si sa le deterioreze. Pretul intretinerii sistemului de canalizare creste astfel de pana la cinci ori. Anual se extrag din apele uzate 15.000 de metri cubi de astfel de materiale. Containerele sunt transportate de aici la platforma de gunoi a orasului, unde ar fi trebuit sa ajunga de prima data.

Dupa acest stadiu de curatare grosiera, apa este ridicata cu pompe electrice la zece metri inaltime, unde va trece printr-un rand de gratare dese. Fiecare pompa transporta doi metri cubi de apa in fiecare secunda — cat foloseste un om timp de doua saptamani in gospodarie.

Pompele sunt principalele consumatoare de curent electric. Statia de Epurare a Apelor Uzate de la Glina este un monstru energofag. Consuma, singura, cat un cartier de marimea Titanului. Aici se poate vedea mai usor ca fiecare litru de apa uzata ajuns in canalizare determina undeva un cost, o cheltuiala. Cu atat mai mult daca mai contine si deseuri din locuinte. Din fericire, SEAU isi asigura jumatate din consumul electric din productia proprie. Din fermentarea materiilor organice din apa de canal — in principal materii fecale — se obtine biogaz, care apoi este folosit la producerea curentului electric. Curent se mai obtine si dintr-o mica hidrocentrala aflata la capatul procesului de epurare.

Impinsa de pompe la inaltimea unui bloc cu patru etaje, apa din canalizare trece acum printr-un al doilea rand de gratare, mai dese. Mai departe nu trec decat impuritatile de marimea firului de nisip. Torentele de apa uzata cad in niste bazine uriase: bazinele de deznisipare. Aerul suflat cu presiune de niste conducte barboteaza continuu apa din bazine. E un clocot continuu care arunca in aer un miros greu. Nisipul se depune la fundul bazinelor, in forma de « V », de unde este raclat si spalat pentru a putea fi refolosit.

Astfel curatata, apa neagra de la intrarea in statie deja incepe sa capete stralucirea limpezimii. Ajunge in opt decantoare primare. Sunt un fel de vase de beton, imense, cu diametrul de 55 de metri si adanci de 3,5 metri. Un utilaj impresionant, numit raclor, se invarte lent pe deasupra apei si aduna materiile flotante, adunate la suprafata. E ca un fel de paleta de dimensiuni gigantice care aduna spuma dintr-o cratita pe masura. Toata aceasta "spuma" este adunata intr-o margine si captata intr-o conducta. In acelasi timp, partea de jos a raclorului aduna de pe fund depunerile, asa-numitul namol primar. De fapt, sunt materii fecale dispersate in apa, hartie descompusa, minerale mai fine decat nisipul. Ceva ce ochiul omului care le-a produs n-ar vrea sa vada si nici nasul sa miroase. Acest namol, combinat cu namolul activ, bogat in bacterii, va fi supus fermentarii si se va obtine biogaz.

Urmatorul popas al apei este mai lung, de doua ore si jumatate. Sunt douasprezece bazine de aerare. Cand statia va functiona la capacitate maxima, cu douazeci si patru de bazine, in acestea va incapea toata apa reziduala produsa de Bucuresti timp de doua ore si jumatate. In bazine se gaseste un namol activ, cu 3,5 grame de bacterii la litru. Bacteriile se hranesc cu materiile organice din apa zi si noapte, in orice anotimp. Ele descompun poluantii de azot si fosfor care, daca ar ajunge in rau, ar duce la dezvoltarea exploziva a algelor. Tot aici substantele chimice poluante, cum ar fi detergentii, sunt biodegradate sau absorbite in namol.
O parte din agentul termic produs in centrala proprie este folosit la incalzirea namolului colectat in niste cisterne etanse numite fermentatoare. Aspectul impozant al acestor fermentatoare, inalte cat un bloc cu 15 etaje, le-a recomandat ca decor ¬intr-unul din numeroasele filme de actiune, perfect asemanatoare, ale actorului Wesley Snipes. In film, constructiile gigantice inchipuiau niste reactoare nucleare din Cecenia. In realitate, aici nu e vorba de fisiune nucleara, ci, facand un joc de cuvinte, e vorba de fasiune. Namolul adunat pe tot parcursul tehnologic, adus la temperatura de 36-38 de grade, fermeneteaza si elibereaza gaze. Acestea, dupa ce sunt curatate, devin combustibil pentru motoarele care genereaza energie electrica si termica pentru utilitatile statiei. Ramane un fel de pamant negru, asemanator ca aspect cernoziomului, dar fara proprietatile acestuia. Este numit namol inert si poate fi folosit chiar si in agricultura. Dar cum SEAU nu lucreaza la capacitate maxima si nu produce namol inert in cantitati suficiente pentru uz agricol, deocamdata este folosit ca pamant de acoperire in procesul de ecologizare a gropilor de gunoi.

Dupa fermentare si aerare, apa ajunge in bazinele de decantare finala. De aici iese limpede ca apa de fantana. Dezinfectata, ar fi buna de baut. Inainte de a a ajunge in rau, apa epurata este pusa inca o data sa-si deconteze partial cheltuielile. Cade cu putere de la o inaltime de patru metri, prin niste conducte masive, si invarte trei turbine in microhidrocentrala Statiei de Epurare. Apoi se napusteste pe sub pamant pana in albia Dambovitei, unde se amesteca iar cu apele uzate ramase neprocesate. De aici pornesc impreuna intr-o calatorie devastatoare spre Marea Neagra lasand in urma otravurile metropolei: mercurul, zincul, cadmiul, azotatii, fosfatii. Omoara pesti, distrug vegetatia, otravesc malurile, ajung in apa freatica, in fructele si in legumele din pietele bucurestene. Provoaca febra tifoida, poliomelita, hepatita, dizenterie.
Breviarul daunelor pe care omul si le face cu mana lui inca nu a fost scris sau nu e la indemana muritorilor. In ultimul raport public (2009) privind gradul de poluare a raurilor, Ministerul Mediului plaseaza Dambovita — tronsonul de 31 de kilometri de la iesirea din Bucuresti pana la varsarea in Arges — in clasa a cincea de poluare, cea mai ridicata. In limbajul manipulator al birocratiei, care poate denumi o stare cu opusul ei, poluarea extrema a Dambovitei este numita "clasa a cincea de calitate din punct de vedere chimic". Asta pentru ca nu exista clasa a opta, a noua, a zecea.

Reteaua de canalizare a Bucurestiului:
● Peste 100.000 racorduri ale imobilelor, cu o lungime totala de aproximativ 800 km;
● Aproximativ 61.000 camine de inspectie;

● Aproximativ 2.100 lungimea totala a retelei de canalizare (canale serviciu, canale colectoare);

● Aproximativ 42.000 guri de scurgere a apei pluviale, cu o lungime totala a racordurilor de aproximativ 210 km;

● 23 statii de pompare;

● Caseta de apa uzata de sub albia amenajata a raului Dambovita;

● Statia de Epurare a Apelor Uzate Glina (inceputa in 1985, construita pe jumatate; se va finaliza in 2015).

×