Business din scaune cu poveşti. La început le pescuia din tomberoane, acum expune la Milano

Un iepure fantastic cu urechi de anghinare alearga sprinten pe tapiteria unui scaun retro. O veverita cu coada transformata intr-un valvoi de forme neintelese sta chircita pe tapiteria unei mici canapele. Mai incolo, tot prins in tesatura tapiteriei, un cerb se transforma in copac. Sunt numai cateva dintre piesele colectiei Foliage cu care designerul Irina Neacsu i-a cucerit pe colegii de breasla de la Milano, unde, nu demult, a expus. I-a venit ideea intr-o zi cand se dadea cu schiurile in Alpi. Acolo, in vacanta, inconjurata de niste culori ca-n basme, s-au nascut in mintea ei personajele fantastice Foliage, pe care le-a desenat mai intai in tus si abia apoi le-a imprimat in textilele tapiteriilor de scaune.

Cat costa sa-ti asezi pe scaun personajele copilariei

Scaunele ei cu povesti i-au incantat atat de mult pe romanii amatori sa-si puna in casa obiecte decorative de arta, incat au inceput sa-i bata la poarta, spunand ca ar vrea si ei asa ceva. Au inceput prin a cara in atelierul Irinei scaune, fotolii si canapele vechi, roase si rupte, lasandu-i-le la restaurat. Au sfarsit ramanand cu gura cascata, cand au venit sa si le ia inapoi gata facute. Nu le mai recunosteau, pareau cu totul altele. Caci Irina si echipa ei le reparasera, le intarisera si le pusesera tapiterii noi, colorate – cu pisici adormite, cu fluturi, iarba, pasari, copaci si norisori, cu mama, tata si copilul, cu case, castele, cu personajele copilariei si cate si mai cate. O lume intreaga, diferita de tot ceea ce vazusera ei pana atunci. Si nici nu i-a costat o avere: cu 1.400 de lei isi faceau un scaun personalizat, unic, artistic si lucrat manual, desenat cu o poveste stiuta si inteleasa numai de ei. Mai scumpe erau piesele de colectie sofisticate, cu broderii manuale (de la 400 la 1000 de euro).

Dar adevaratii pasionati nici nu se uitau la pret. Asa se face ca in numai doi ani, toate ideile Irinei au prins atat de repede si atat de de bine, incat s-au conturat intr-o afacere de succes. Criza mai mult a ajutat-o decat a incurcat-o pe tanara designer caci, fara sa vrea, ea se adresa acelei clientele istete care tocmai descoperise ca alegerea potrivita - cand vine vorba de micile placeri in care crezi - e intotdeauna putin si bun. Acum, la 30 de ani, Irina are propriul ei atelier cu cativa colaboratori. Cu totii creeaza, lucreaza si restaureaza scaune, dar fac si decoratiuni interioare, design interior si proiectare in apartamente, case, restaurante, lounge-uri si alte spatii publice.

'Plecam intotdeauna de la ideea ca, de fapt, casa ta ar trebui sa te faca sa zambesti, sa-ti spuna glume si sa te simti, cumva, ca intr-o comedie buna. Sa nu intri intr-o sobrietate din aia rigida cum ar fi sa-ti mobilezi casa pe tipul sa dea bine la rude. Ci sa-ti pui un perete de tabla, de pilda, sa scrii ce vrei tu acolo, sa te joci, sa ai leagan in casa, chestii din astea marunte de care sa te bucuri cu adevarat. Si apoi, mi se pare ca exista atata poveste in lucrurile vechi! Pe cand, atunci cand intri intr-o casa cu stil nou, desi mult mai moderna si mai aerisita, parca pare mult mai stearpa', ne spune Irina.

'Am adus acasa cele mai imputite scaune, cu tot felul de larve in tapiterie...'

A inceput, culmea.... strangand scaune vechi din tomberoane, cu gandul ca poate, odata, intr-o zi, le va restaura. Studiase Arhitectura, facuse un master in design interior la Roma si se intorsese acasa, dornica sa infrumuseteze Romania. Numai ca la momentul acela nu prea i-a iesit: intoarsa de la Roma, s-a apucat sa lucreze intr-un birou de arhitectura. Era pe profilul ei, doar ca nu-i placea: munca era prea rigida si parca ii omora creativitatea. Un singur lucru o bucura cu adevarat: adunatul scaunelor vechi de prin tomberoane.

'Ieseam noaptea cu masina si ma uitam in dreapta si-n stanga sa vad daca a mai dus cineva vreun scaun vechi la gunoi. Si uite asa am adus eu acasa cele mai imputite scaune, cu tot felul de larve in tapiterie, si le depozitam pe balcon, pana am ajuns la un maldar impresionant. La un moment dat, cunosc o tipa si aflu, din vorba in vorba, ca si ea strangea mobila veche pe balcon. Pai si ce faci cu ea? Zic. Pai nu fac nimic, ca n-am spatiu, zice. Nici eu n-am spatiu, n-am bani, n-am sustinere. Nici eu. Pai atunci, hai sa cautam macar un garaj sa le punem acolo ca sa nu mai imputim casa cu ele! Hai!'.

Garaj n-au gasit; au inchiriat, in schimb, cateva camarute dintr-o casa veche de pe Lipscani si s-au pus pe treaba: si-au cumparat chiuveta, veceu, planseta, masa de lucru, rindele, slefuitoare, scule peste scule si s-au apucat sa-si restaureze singure scaunele vechi pescuite de prin tomberoane. 'Sa fie asta hobbyul nostru', si-au spus. Si asa a si fost, o vreme – veneau pe la sase seara obosite de la serviciu, trageau direct la atelier si, cand puneau mana pe un scaun, le trecea toata oboseala.

'Cunoscutii ma descurajau spunandu-mi ca este imposibil, niciodata nu voi reusi sa fac bani dintr-un hobby. Si apoi, un hobby trebuie sa ramana hobby, nu?', adauga Irina. Numai ca ea s-a incapatanat sa-si demonstreze contrariul, iar cand a reusit sa faca rost de ceva bani (nu mult, vreo doua, trei salarii decente la un loc) si-a deschis un mic atelier in Bucuresti. Inca nu s-a imbogatit, dar afacerea ii creste de la luna la luna. Munceste si 15 ore pe zi, reinvesteste intreg profitul, iar restul ii ajunge cat sa se considere fericita ca poate trai decent din marea pasiune a vietii sale.