Călătorie în Norvegia (I)

De cate ori ma aflu pentru prima data intr-o tara cu dorinta de a o descoperi, de a-i capta aromele si misterele, astept cu multa emotie si curiozitate ceea ce in limbaj obisnuit numim prima impresie. Nu degeaba se spune ca prima impresie este importanta, prima impresie pe care ti-o faci in contact cu ceva necunoscut, fie vorba de o fiinta sau de un oras, de o meserie sau de o opera de arta. Primul soc cognitiv sau relational contine intotdeauna o incarcatura emotionala (uneori dezagreabila) si poate deveni apoi o emblema, o metafora…

Ajungand, la sfirsitul lunii august, la Oslo, mi-am permis deci din nou luxul de a astepta primul frison al intalnirii mele cu o noua tara, de data aceasta ea fiind Norvegia. Iar primul lucru care m-a frapat a fost… fapul ca era parchet in aeroport. La prima vedere acest detaliu ar putea fi considerat ca fiind unul banal. In definitiv calatorii care pun piciorul pe un aeroport au alte urgente decat sa se extazieze in fata materialului care a fost utilizat pentru solul coridoarelor si al holurilor, ei se grabesc sa-si recupereze bagajele si sa gaseasca repede cel mai convenabil mijloc de transport pentru a pleca in oras. Pe mine m-a impresionat insa fapul ca in primele clipe ale intalnirii mele cu Norvegia aceasta imi asternea sub picioare nu o banala mocheta sintetica sau un banal plastic, ci un lemn de toata frumustea, un parchet din lemn autentic cu striatii amintind de transele de somon. Brusc m-am simtit in aeroportul de la Oslo ca si cum as fi pasit in casa cuiva, mai degraba intr-un living decat intr-o zona de tranzit. Lemnul este un material care are viata si caldura in el, un fel de generozitate, niste brate deschise care nu se vad dar se simt sub picioare. Iata, Norvegia ma primeste deja cu imensele ei paduri, mi-am spus, nimic mai normal in definitiv, ea dispune din plin de aceasta bogatie naturala, padurile sunt un simbol al Norvegiei (alaturi de fiorduri, de reni si de cele 200.000 de insule).

Dintre toate tarile Europei, Norvegia si Elvetia au un statut aparte. Ambele au refuzat sa intre in Uniunea Europeana si ambele si-au gasit o alta cale de evolutie si de prosperitate economica. Daca Elvetia a avut dintotdeauna o vocatie speciala in materie de sector bancar, Norvegia, care era la inceputul secolului trecut cea mai saraca tara a Europei, a avut norocul de a descoperi petrol in Marea Nordului. Si iat-o acum, cu cei 5 milioane de locuitori, in plutonul celor mai bogate tari din lume, devenita al treilea exportator mondial de petrol dupa Arabia Saudita si Rusia. Norvegia mai detine insa un palmares, mult mai important: ea este pe locul intai in lume la capitolul conditiilor de viata de care dispune populatia sa. In aceasta perioada de criza cand unele tari se vad pe marginea prapastiei bugetare sau a falimentului financiar, cum este cazul cu Grecia sau cu Spania, modelul norvegian are motive sa dea de gandit. De ce n-au vrut, de exemplu, norvegienii, sa intre in Uniunea Europeana? Spre deosebire de celelalte tari scandinave, Norvegia a preferat prudenta. Chiar si petrolul si-l exploateaza de altfel cu prudenta, evitand o prea mare ambalare a economiei. Forme de prudenta care se traduc astazi cu una dintre cele mai mici rate ale somajului din Europa si cu un ritm de crestere economica de peste 4 la suta. Norvegia nu are absolut nici o datorie externa si nici un deficit bugetar.

Ar fi reusit oare Norvegia o astfel de performanta fara petrol? Intrebare legitima, la care suntem tentati sa spunem nu. Si totusi, Norvegia a reusit un veritabil decolaj economic chiar si inainte de 1970, cand a aparut mana petroliera. Ea s-a concentrat multa vreme pe… apa. Mai precis pe resursele sale de apa, de rauri si fluvii, pentru a-si dezvolta o industrie hidroenergetica importanta. Intr-un spirit de intelepciune pe care alte natii nu il au, norvegienii au mai optat pentru mentinerea unor raporturi cordiale cu natura, iar strainii care vin in Norvegia o fac de fapt pentru peisajele ei magnifice, pentru fiorduri si pentru lacuri, pentru regiunile de nord locuite de laponi si pentru aurora boreala, pentru reni si eventual balene.

La Oslo, insa, Norvegia isi etaleaza si cultura pentru ca aceasta tara i-a mai dat si pe Munch, pe Grieg precum si pe Ibsen. Unul dintre cele mai vizitate muzee de la Oslo este cel dedicat operei expresioniste al lui Edvard Munch, unul dintre acele spirite europene care a contribuit la revolutionarea picturii dar si a semnificatiei actului artistic. Tabloul lui Edvard Munch intitulat "Strigatul" este un fel de piatra de temelie a expresionismului, asa dupa cum piesele lui Henrik Ibsen anunta psihanaliza.

Mai nou, orasul Oslo se mai mandreste cu ceva, si anume cu o fabuloasa cladire gazduind Opera. Arhitectii care au conceput acest edificiu l-au gandit ca un fel de iceberg alb, ne putem chiar imagina ca el s-a strecurat incet de-a lungul fiordului unde se afla capitala Norvegiei si s-a lipit apoi de oras, ca un fel de dar al Marii Nordului. Cladirea atrage deja curizotatea tuturor turistilor sositi la Olso si incepe sa devina un simbol al orasului, repetand oarecum povestea Operei din Sidney. Cladirea Operei din Oslo mai poate fi comparata si cu un fel de nava, un transatlantic cu punti inclinate pe care oamenii se plimba, urca si coboara, dar mai ales se opresc admirand in acelasi timp orasul si peisajul zdrentuit al fiordului, cu insule imposibil de numarat si fasii de apa despre care nu stii daca sunt lacuri, golfuri sau arterele acvatice ale unei imense fiinte orizonatale, jumatate pamant jumatate apa.