Cântarea României, defăimarea Occidentului (15). Călare pe melc prin Stockholm

(Continuare din episodul 14)
Liniile şi peroanele, în Gara Centrală din Stockholm, sunt sub pământ. Ca la metrou. Cînd se apropie de oraş, trenurile intră la un moment dat în nişte tuneluri şi înaintează prin ele până la gară. Aşa era şi în Copenhaga şi în alte oraşe prin care am trecut.

Încerc să-mi imaginez cum ar fi să ajung cu trenul în Gara de Nord şi să nu văd bălăriile negre dintre linii, mormanele de gunoi, blocurile cenuşii din Giuleşti,  cu balcoanele lor pestrițe, leşurile maidanezilor tăiați de tren, depourile cu geamurile sparte, cimitire de vagoane. Să trec pe sub toate acestea înnotând lin prin luminile tunelului şi să mă trezesc direct în gară. Ar fi frumos. Dar dacă am fi copiat modeul ăsta – pentru că nu tot ce există în Occident e rău pur şi simplu sau mai rău decât la noi –, nu ne-am mai fi bucurat de Pasajul Basarab şi de salba de recorduri care îl ridică în ochii lumii – şi pe noi odată cu el.

Mă aşez pe o bancă. Un taximetrist mă înşfacă de braț şi mă trage spre maşina lui. Aparatul de fotografiat îmi cade de pe umăr. Încerc să mă smulg din gheara taximetristului, dar nu pot. Individul e un sfrijit, însă are o forță incredibilă. Îl muşc din mână şi scap. Mă reped la aparatul de fotografiat, dar un câine îl ia în dinți şi fuge cu el sub un tren. Când mă aplec, o mână îmi trage fulgerător telefonul din buzunarul de la spate. Îmi vine să plâng. În stație se anunță că trenul de Dorohoi întârzie 76 de minute.

– Hai că a venit Maine după noi, mergem! – mă înghionteşte Titus.
Mă uit năuc în jur. Îmi pipăi cu bucurie camera foto. Ce bine că nu suntem în Gara de Nord!

Doamna Maine Viklund Olofsson, cu care Titus a vorbit de multe ori la telefon, pe drum, îşi cere scuze pentru întârziere. A înțeles greşit ora la care ajungem. Apoi a mai fost şi traficul, adaugă soțul ei.

Amândoi par să fie pe la şaizeci de ani, dar ar putea să aibă chiar şaptezeci sau mai mult. Am observat că occidentalii nu mai îmbătrânesc după şaizeci de ani. Sau, dacă totuşi se întâmplă asta, ei nu mai ies din casă. Stau cuminți între pereții lor până la ultima suflare, îngrijiți cu multă atenție, chiar cu devotament, de femei din România. Sau se urcă în nişte maşini vechi şi se învârt prin Europa şi prin lume până mor. Este cea mai rapidă explicație care îmi vine pentru absența de pe străzi a acelor bătrâni cocârjați, cu sacoşe goale în mâini, zguduiți de tremurături şi de tuse, pe care i-am văzut de atâtea ori pe străzile din Bucureşti, prin piețe, prin magazine, acei bătrâni împuținați la trup, aproape transparenți, care se opresc din când în când pe trotuar cu o mână la şale şi îşi şterg fețele de pergament cu batiste mari, cu chenare, şi îşi lasă capetele pe spate, împingând în față prova mărului lui Adam, ca să tragă aer adânc în piept, ca şi cum merge prin apă până mai sus de nas.

Maine şi soțul ei au pielea bronzată ca nişte mediteraneeni, cu riduri mici şi dese, sunt numai un zâmbet, plini de viață şi puternici ca nişte atleți. Ne opunem, deloc formal, când vor să ne ia bagajele din mâini, dar degeaba. Gențile noastre sunt grele, că n-am vrut să lăsăm prea multe lucruri acasă, dar ei nici măcar nu le trag după dânşii, pe rotile, ci le duc în mâini, uşor, ca pe nişte perne de puf.

Sus, în parcare, ne întâmpină cu mâna întinsă un român de-al nostru. Mă scotocesc în buzunar după ceva mărunțiş, aşa cum se cuvine să faci când te afli în străinătate şi un român întinde mâna spre tine. Însă cel de aici nu cere nimic, vrea să dăm noroc şi ne urează bun venit în Suedia. Titus îl cunoaşte. E din tot Iaşi, a fost şi el invitat de Fundația Star of Hope.

Ieşeanul o fi ştiind de ce a fost invitat. Însă eu am ajuns în Stockholm şi încă nu mi-e clar ce caut aici. A apărut ocazia să vin în locul altcuiva, reținut la pat de un medic precaut, şi am zis da fără să stau pe gânduri. Nu am pus nicio întrebare, pentru că astfel exista riscul să refuz invitația. Curiozitatea nu e bună deloc atunci când ți se întâmplă ceva frumos. Pe drum nu am adus vorba despre scopul vizitei noastre că să nu îmi pară rău că am acceptat. Știam, vag, că e vorba de o festivitate de premiere a cuiva de către nu ştiu cine, un eveniment al Fundației, şi asta mi-a fost de ajuns. Treaba mea era să filmez ceva, la un moment dat, pentru Titus. Care, întors în Iaşi, urma să facă un fel de reportaj, un filmuleț pentru arhiva Fundației. Oricum, nici el nu părea să fie nici prea sigur şi nici prea interesat de ce ne aştepta la capătul drumului. Aşa că am evitat amândoi subiectul. În fond, ca să ți se pară că nu-ți scapă nimic la un subiect nu trebuie decât să îl ignori total.

Scot camera video şi încep să filmez prin parbriz. Încep, cum s-ar spune, să-mi plătesc drumul. Știu bine că datoriile cel mai greu de suportat apar când primeşti ceva gratis. Unul dintre puținele privilegii ale graşilor este acela că, în maşină, sunt invitați să stea pe scaunul din față. Însă nici aşa nu prind nimic în obiectiv. Maşinile merg bară la bară. Nu pot filma decât capotele maşinilor vecine.  O, nu, nu aşa! Maşinile merg... Maşinile par sudate una de alta într-un lanț colosal, răsucit în şase, care se întinde până în punctul unde imensul bulevard este înghițit de orizontul scurt al oraşului. Aşa mai merge!

Îmi dau seama acum de ce soții Olofsson au întârziat la gară. Blocajele rutiere din Bucureşti, când mergi cu doi kilometri la oră, sunt un vis dulce pe lângă coşmarul de aici. Dacă melcii nu şi-ar arde şenilele moi pe asfaltul încins de un soare nefiresc de fierbinte la ora şi la latitudinea asta, ne-ar depăşi în viteză. De aia nici nu vezi melci pe străzile din Stockholm: i-au strâns suedezii ca să nu se facă de râs.

Mă salt cât pot în scaun, dar nu văd nicăieri niciun reporter. Suedezii sunt mult în urma noastră din punctul ăsta de vedere. Noi avem reporteri de ambuteiaj, specializați, îi vedem cum transmit cu pasiune din stradă, muşcând din microfon. Televiziunile noastre alocă pentru aşa ceva cele mai moderne care de transmisie şi plătesc din greu satelitul, chiar întârziind salariile, ca să vedem toți – ce? Un ghem de maşini la o intersecție, din cauză ca a plouat puțin sau pentru că un şofer s-a dat jos ca să-l împuşte pe altul, fiindcă l-a şicanat în trafic, şi a lăsat maşina în drum. Mama şi tata tuturor ambuteiajelor din lume sunt aici, în Stockholm.

Doamna Maine încearcă să mai spele obrazul Capitalei, zice că înghesuiala asta în trafic e din cauză că aici se construieşte zi şi noapte în timpul verii nordice, scurte. Uite, se sapă un tunel pe sub jumătate de oraş, de la periferie la stadionul Rasunda, spitalul Karolinska e cât un orăşel, dar i se mai adaugă nişte cvartale noi, se construiesc poduri, se asfaltează, se înalță cartiere noi, cu zgârie-nori, peste tot macarale, ca în cântecele comuniste, tot oraşul e un şantier, duduie! Lăsați, doamnă, vrăjeala! V-am întrecut şi la traficul urban? V-am întrecut.
(Va urma)
____________________________________________

Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
episodul 13 - Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu
episodul 14 - Suedia de sub gâscă
episodul 15 - Călare pe melc prin Stockholm