Cântarea României, defăimarea Occidentului (20). România, țară fără perdea

(Continuare din episodul 19)
Ne întoarcem în cameră. Completăm micul dejun cu câte ceva din ce ne-am adus de acasă. Suntem abandonați în mijlocul pădurii, în camera asta, singuri și cam abătuți. N-avem bani să ieșim în oraș. Stockholmul e atât de aproape! – și totuși de neatins. Să fii departe de țara ta e cu atât mai greu cu cât nici de țara în care te afli nu te poți apropia. Într-un fel, Suedia e chiar mai departe decât România acum, când suntem în Suedia. De aceea mi se pare că a mânca o bucățică de slană afumată, din Ardeal, capac peste micul dejun suedez, nu e doar o trebuință a fiziologiei, un act derizoriu, ci un gest patriotic. Și când e vorba de slănină nici eu, nici Titus nu ne dăm înapoi de la manifestări patriotice.
   
Nu oricine ar putea să vină cu trenul până în Suedia, tranca-tranca trei zile, și să stea închis în camera de hotel. Doar eu și cu Titus, poate și niște doctori, profesori, cercetători sau alți slujbași plătiți de stat în bătaie de joc. Parcă ni se face poftă de o leafă de mizerie. Noi suntem la privat și nu suntem plătiți deloc de câteva luni. Doi bătrâni ziariști fără noroc în viață, avortați de o presă care nu și-a putut duce sarcina până la soroc și crescuți într-un incubator de hârtie, hrăniți cu cerneală și cu iluzii. Noi suntem învățați cu greul, nu ne plângem. Cine și-a supt degetul ca să-i treacă de foame, cine-a dormit cu capul pe un colț de pervaz și a tremurat de frig la ușa tipografiei așteptând să iasă ziarul nu se apucă de plâns că nu poate vedea Stockholmul – ia, acolo, o capitală și ea, la urma urmei. Ne întindem frumos în paturile noastre atât de comode și savurăm cu toate simțurile albul adânc al tavanului, aerul cu iz cosmopolit de afumătură ardelenească și de ceai filipinez, dezmierdarea cearșafurilor alunecoase și liniștea densă a poieniței în care ne aflăm, departe de vuietul orașului.

Liniștea suedeză are ceva aparte. Merită să bați 3000 de kilometri ca să o guști. În România liniștea este pauza dintre două zgomote. Este răcirea difuzorului între manele, momentul încordat dintre claxoane sau dintre urletele alarmelor de mașină, declanșate de o adiere de vânt, spațiul dintre hăhăieli și înjurături, este distanța dintre o motocicletă turată de-al dracului și o Salvare gonind spre un hypermarket, la cumpărături, este amuțirea bormașinii cât se schimbă burghiul, la vecini, distanța dintre chiotele de petrecere și bocetele de ochii lumii. Liniștea românească este tristețea grătarelor după ce s-au fript micii, până încep capacele de bere să pocnească, este secunda dintre plesnetul palmei pe fața cuiva – copil, nevastă, vecin, coleg de clasă – și țipătul celui lovit, este momentul când mor bateriile de la telefoane și oamenii caută prin buzunare al doilea telefon, când bătrânii nu mai au putere să se bată la cozile pentru alimente gratuite și își trag sufletul până vin reporterii să-i întărâte iar, liniștea dinaintea furtunii, uneori este refuzul de a mai auzi ceva într-o țară în care totul se face cu mare gălăgie, chiar și tăcerea. Cei care nu au nimic de spus și ar trebui să tacă sunt cei mai gălăgioși. Așa că la noi liniștea nu există de sine, ci e doar un moment surd între ceva și altceva, liniuța de legătură dintre două interjecții. Pe când liniștea asta suedeză este pur și simplu liniște, o stare a firii, e plină, e rotundă și bună ca o pâine, îți vine să muști din ea, te saturi tăcând. Scârțâitul unei uși, pașii cuiva pe coridor sau bolboroseala apei în țevi nu întrerup liniștea, ci o colorează, îi dau viață. Orașul, ceva mai încolo, e un viespar fără tihnă, dar nici zumzetul lui infernal nu e un zgomot, nu e o dușmănie a timpanelor, ceva isteric și vătămător, ci sunetul unui instrument uriaș la care cântă toți locuitorii

În Suedia gălăgia este o prelungire a liniștii. Liniștea din mintea suedezilor, într-o țară calmă, unde lucrurile sunt puse cu chibzuință la locul lor și totul merge ceas. Dacă se întâmplă să mai sară vreo rotiță de pe ax, au și ceasornicari pricepuți care o pun repede la loc și ceasul nu rămâne în urmă, ba chiar dă ora exactă pentru tot continentul. Și când nu mai ai nicio grijă în țara ta, poate să-ți duduie picamărul în dormitor, că nici nu bagi de seamă. Însă românul, vai, vai, vai, ia foc și de la cântecul unui greier în fundul pământului. Suedezul se culcă fără nicio grijă, în vreme ce românul e plin de apăsări și de spaime, tresare din somn și i se pare că n-a tras podul de la mal. Dar dimineața, când se scoală, e harnic, plin de voie bună, primitor, nepăsător în fața morții și își iubește țara ca pe ochii din cap. De asemenea, românașului îi place sus la munte, sus la munte, la izvor.

Soarele s-a ridicat și îmi bate drept în ochi. Trag perdelele și în cameră se face întuneric. Nu mă pricep la mașini și la mobilă, dar am auzit din surse credibile, de la amici care au și mașină Volvo și mobilă Ikea, că suedezii sunt tari la capitolele astea, bașca biterul suedez. Or fi, nu zic ba. Dar cu siguranță sunt tari la perdele. Jumătate de an, pe timpul verii nordice, când ziua durează și 20 de ore, Suedia se funcționează pe bază de perdele. Cât de bun ar fi sistemul, perfecționat în timp, cunoscutul model suedez, cât de performant ar fi guvernul, totul s-ar duce de râpă dacă suedezii n-ar avea perdele ca lumea. În miezul lungii zile scandinave tragi perdeaua, faci întuneric și te odihnești. Ritmul vieții se reglează din perdele. Au perdele peste tot, chiar și la mașini am văzut. Când o iei de la Stockholm în sus, încă o mie de kilometri, tragi perdeluțele și copiii dorm frumos pe bancheta din spate. Din peisaj n-au ce pierde fiindcă e la fel peste tot, ca într-unul din acele aparate de bâlci, cu manivelă, care îți arată la nesfârșit aceleași câteva imagini. Așa că trebuie perdele trebuie să fie cele mai bune din lume. Dacă nu se îmbină perfect, o sabie de lumină îl va înțepa în ochi pe suedezul obosit după o zi de muncă, o parte oarecare dintr-o zi-lumină. Dacă nu e perfect mată, noaptea artificială va fi una de proastă calitate, iar odihna așijderea. Perdelele trebuie să reziste la frecușul zilnic, la spălat, la decolorare, trebuie să alunece ușor, să întregească decorul camerei, să spună ceva despre tine, posesorul și mânuitorul lor. Așa că suedezii fac perdelele perfecte. Se vede după cât de relaxați sunt.

Fiind omniprezente în viața lor, perdelele au influențat și mentalitatea, comportamentul sudezilor. Trăiesc în spații delimitate de perdele, nu lasă să se vadă multe în afară. Sunt mai sobri, mai reci. Au tras perdeaua, au tras cortina. Nu doar că transformă ziua în noapte, dar închid și o graniță.

Prin comparație, România e o țară fără perdea. Granițele noastre sunt de cristal fin și vecinii văd cu claritate tot ce facem. Dacă nu se uită, le atragem privirea. Pentru că noi vrem să arătăm, vrem să se vadă. Poate și suedezii ar face așa, cu toate perdelele lor, dacă ar avea de arătat lumii o țară la fel de frumoasă.
 (Va urma)

____________________________________________

Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
episodul 13 - Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu
episodul 14 - Suedia de sub gâscă
episodul 15 - Călare pe melc prin Stockholm
episodul 16 -  Intraductibil: spartul în figuri
episodul 17 - Românii, nişte suedezi eşuaţi în latinitate
episodul 18 - Un apus în zorii zilei la Stockholm
episodul 19 - În căutarea modelului suedez
episodul 20 - România, țară fără perdea