Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
(Continuare din episodul 23)
Ne îngropăm cu poftă în rucsac, până la umeri, și scoatem de acolo pulpe de pui afumate, costiță fiartă cu boia, salam uscat. Mâncare de-a noastră de acasă, plimbată de-a curmezișul Europei. Nu se strică, poți merge cu așa ceva până în alte galaxii, pe jos.
E bine să mâncăm ceva acum fiindcă s-ar putea să dureze ceremonia și nu știm câte pișcoturi vom apuca acolo. Dacă nu apucăm? Bag mâna-n foc că suedezii nu sunt la fel de hotărâți ca românii când e vorba de pișcoturi. După ce mitul bufetului suedez a murit sub ochii mei, chiar la el acasă, zvârcolindu-se la micul dejun pe un platouaș cu trei gustări serbede și cu o măslină, n-ar trebui să mă tem de concurență la mica recepție anunțată de ambasadă. Teamă mi-e de alți români de-ai mei, invitați ca și noi sau funcționari de-ai ambasadei.
Suedezii ăștia, bag seamă, din ce am văzut până acum, n-au pic de respect pentru mâncare. Stau la masă țepeni ca momâile. Se uită la bucățica din farfurie ca la o piatră de râu. Taie din ea cu gesturi rigide, îndelung, duc la gură cu mișcări anemice și mestecă în silă. Parcă i-ar obliga cineva să mănânce. Și cât de mică ar fi porția, tot mai rămâne ceva. Nici nu am văzut mulți grași pe-aici. Cînd mănânci așa a lehamite, poți să bagi în tine numai untură, cu lingura, și nu se pune un gram.
Dar la noi... Mâncarea pentru noi e sfântă. Dumnezeu ne-o dă. Dacă nu plouă, murim de foame. Ne facem cruce și înainte și după masă, îi mulțumim Domnului de fiecare dată pentru pâinea noastră cea de toate zilele. Așa e frumos. Fiind sfântă, e păcat să arunci mâncarea. De aceea suntem învățați de mici că nu-i frumos să lăsăm în farfurie, trebuie să mâncăm tot și la urmă să ștergem farfuria cu o bucățică de pâine. Și dacă printr-o purtare lipsită de bună cuviință a vreunuia se întâmplă totuși să rămână ceva, nu facem păcatul de a arunca mâncarea. Păstrăm pentru masa următoare sau strângem într-o punguță și dăm la câini, mai ales la oraș, cum fac și eu cu resturile de când am plecat din România ‒ numai că nu am găsit câini; dar nu deznădăjduiesc: știu că fiecare oscior păstrat își va întâlni mai devreme sau mai târziu câinele menit. La săraci nu prea dăm mâncare, că ei vor numai bani. Dacă-i dai unui cerșetor un colț de pâine, îl aruncă după tine.
Dar respectul nostru pentru mâncare crește însutit când e vorba despre pomană. Nu mă refer la pomana mortului, deși moartea unui român însuflețește cimitirul, mereu aceiași credincioși se îngrijesc să nu rămână vreun bob din colivă, vreo firimitură din colac, ci mă refer la orice se poate mânca și e gratis.
Nu trece săptămâna să nu vedem o încăierare între bătrâni când se împart ajutoarele de la Uniunea Europeană. Îi vezi adunați, hoarde topite în propria vârstă, în jurul mașinilor încărcate cu făină, zahăr ulei. Bătrâni, cocârjați, străvezii, tremurând ca varga, găsesc totuși puterea de a da cuiva un cap în gură, să agațe pe altul cu cârja de gât și să-l tragă afară din rând, să-i bage altuia degetele în ochi, să-l muște cu proteza de mâini. Unii leșină, alții cad secerați, mor în aceste bătălii, însă chiar moartea e un preț prea mic pentru sfânta îmbucătură. Dacă nu s-ar bate ei ca toată mâncarea aia, camioane burdușite, să se împartă până la ultima firimitură, ce s-ar întâmpla cu ea? Ar fi aruncată ‒ și ăsta e un păcat de neiertat, s-ar mânia Dumnezeu. Sau ar ajunge la unii dintre acei credincioși care vin cu Mercedesul să-și ia rația de la cantina săracilor, oameni fără Dumnezeu, nici nu se închină la masă. Ori s-ar întoarce de unde a fost trimisă, poate chiar aici, în Suedia, unde oamenii nici nu tresar când văd o sticlă de ulei. E drept, aici un șomer câștigă mai bine decât un profesor de la noi, cu șpagă cu tot. Iar statul suedez e un tătuc mai bun decât oricare altul. Își ajută cetățenii în toate alea, de la naștere și până la înmormântare, pensii bune, asistență medicală gratuită, totul e free. Aici nimeni nu suferă de foame. Dacă te zgârie la stomac, te așezi la colțul străzii și în scurt timp va apărea cineva de la Departamentul de Asistență Socială cu sufertașul plin.
Cum României i se mai spune Grădina Maicii Domnului, unde mănânci numai dacă te spetești la plivit straturi și numai dacă îți iese recolta, tot așa și Suediei i se mai spune Casa Tuturor ‒ și aici mănânci ca într-o casă, la masă cu toată familia. Casa Tuturor, adică și a străinilor aflați în Suedia. Român să fii, sau orice altă nație de om, îți vei primi sufertașul dacă vei fi văzut că suferi de foame. Asta ar trebui să mă mai liniștească. Dacă nu prind fursecuri la ambasadă și mă răzbește foamea, pot să ies afară și să mă așez undeva pe o piatră. Dar nu voi face asta, asemenea atâtor români pripășiți prin Stockholm, care profită pe la colțul străzii de generozitatea statului, pentru că mie nu îmi place mâncarea suedeză. Cel puțin până acum am fost dezamăgit.
Trebuie să am mare grijă cu Titus, că obosește ușor și se tot așază pe unde apucă; mă tem să nu sară ăștia cu gamelele pe el. Dar Titus s-ar putea alege cu niște sandvișuri de la Asistența Socială și din mers, pentru că merge de parcă stă.
Bătrânii care își scot ochii pentru o pungă de făină așa au fost crescuți, în spiritul respectului absolut față de hrană. Unde mai pui că au simțit pe pielea lor, în timpul comunismului, ce înseamnă lipsa hranei. Nu o irosesc, își dau și viața pentru ea. Dar n-am să pot înțelege ce anume declanșează furia cu care ziariștii fac fursecurile să dispară la recepții, la expoziții, la conferințe de presă, oriunde se poate ciuguli ceva moca.
Sunt învățat de la casa de copii să mă bat pentru o felie de pâine și nu o dată mi-am apărat porția cu ghearele și cu dinții în fața hapsânilor din clasele mai mari, dar în lupta cu ziariștii n-am reușit niciodată să pun mâna pe un fursec. Ziariștii sunt niște fiare bine antrenate pentru astfel de bătălii, de dulce. După o conferință de presă la Ministerul Transporturilor, prin 2000, era să iau și bătaie de la niște fotografi pe care i-am rugat să nu ascundă toate gustările în gențile lor foto, uriașe, ci să mai lase și pentru alții, poate la fel de înfometați ca și ei. Altădată, după un concurs de TIR organizat de Jandarmerie, m-am ales cu un castron de fasole cazonă în cap, la înghesuială. De atunci, când văd ziariști în preajma unor mese cu mâncare mă dau câțiva pași în spate, scot sandvișul adus de acasă și mănânc liniștit, departe de zona de conflict.
Dă, Doamne, să nu mai fie și alți ziariști români deseară, la ambasadă.
Ies afară, în poiană, cu punguța cu resturi. Mă uit peste tot. Niciun câine. De când am ieșit din România nu am mai văzut niciun maidanez. Iar resturile se tot adună.
Cum pot trăi oamenii ăștia într-o Europă fără câini?
(Va urma)
____________________________________________
Cântarea României, defăimarea Occidentului
episodul 1 - Ţara lui "Merge şi aşa"
episodul 2 - Cetăţean de onoare din întâmplare
episodul 3 - Occidentul, demn de mila noastră
episodul 4 - Sufletul mort al Vienei
episodul 5 - Şunca din seif
episodul 6 - Răzbunarea unui român sărac
episodul 7 - O, ce vacă minunată!
episodul 8 - Trenuri nemţeşti şi alte aroganţe
episodul 9 - Nişte provinciali
episodul 10 - Un vagon numit Europa
episodul 11 - Primire cu câine și sare
episodul 12 - Podișca lui Oprescu
episodul 13 - Occidentul l-a ucis pe Dumnezeu
episodul 14 - Suedia de sub gâscă
episodul 15 - Călare pe melc prin Stockholm
episodul 16 - Intraductibil: spartul în figuri
episodul 17 - Românii, nişte suedezi eşuaţi în latinitate
episodul 18 - Un apus în zorii zilei la Stockholm
episodul 19 - În căutarea modelului suedez
episodul 20 - România, țară fără perdea
episodul 21 - Patria și internetul
episodul 22 - Cu fundul pe reşou
episodul 23 - Pe la un 5 trecute fix
