Comemorarea masacrului de la Fântâna Albă - lacrimi, durere, recunoştinţă

În masacrul de la Fântâna Albă, la câţiva kilometri de graniţa cu România, au murit, spun martorii locali, peste 3.000 de români bucovineni, într-una dintre cele mai cumplite drame ale istoriei noastre. Pe 1 aprilie 1941, o coloană tăcută formată din femei, copii, bărbaţi, purtând un steag alb, dar şi icoane, cruci şi prapuri din biserică, se îndrepta către frontiera cu România. Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că 'se va deschide graniţa pe 1 aprilie', recent trasată în urma pactului Ribbentrop-Molotov şi că, astfel, se vor putea refugia în Patria Mamă, de care fuseseră despărţiţi atât de brutal. 

Îşi doreau să-şi reunească familiile şi să evite traiul într-o ţară în care nu cunoşteau limba şi care era ameninţată de teroarea sovietică. Însă nu au mai apucat să-şi îndeplinească visul. Ajunşi la câţiva kilometri de frontieră, în locul numit Varniţa, au fost somaţi de grănicerii sovietici să se oprească şi, pentru că nu au făcut-o, au fost seceraţi cu rafale de mitraliere. Au fost aruncaţi în gropi comune, unii îngropaţi de vii, iar supravieţuitorii au fost urmăriţi, torturaţi şi deportaţi. 

Acum, în pădurea Varniţa, mai multe cruci, o bisericuţă şi un monument, ridicate la iniţiativa românilor din zonă, veghează somnul celor căzuţi în masacrul denumit şi 'pădurea Katyn a României'. În premieră, drumul spre locul masacrului a fost marcat în ziua precedentă comemorării anuale prin mai multe indicatoare amplasate cu susţinerea financiară a membrilor comunităţii româneşti. 

Sâmbătă, în acest loc aflat la capătul unui drum forestier greu de străbătut, la aproximativ 50 de kilometri de Cernăuţi (Ucraina), a avut loc comemorarea celor ucişi. Câteva sute de oameni în haine cernite sau în port popular românesc au venit să le aducă un omagiu victimelor acestei tragedii. 

Mai multe steaguri tricolore sunt purtate de tineri sau de persoane în vârstă, iar alături de ele flutură şi câteva steaguri ale Ucrainei. Oamenii vorbesc cu voce joasă, ba chiar unii se feresc să răspundă la întrebări legate de această dramă. E atâta tristeţe în jur încât simţi că tot aerul a plecat împreună cu sufletele celor ucişi. Unii dintre cei prezenţi îşi stăpânesc cu greu lacrimile, dar alţii nu mai fac acest efort. Au trecut 76 de ani şi, totuşi, rănile sunt la fel de dureroase. 

Un grup de 40 elevi, porniţi din satul Carapciu, însoţiţi de profesorul Ion Tovarniţchi, se apropie de locul memorialului, iar 'pelerinii' sunt primiţi cu entuziasm. Au pornit în zorii zilei şi au străbătut 12 kilometri, mergând pe urmele coloanei formate din cei peste 3000 de români care, în urmă cu 76 ani, şi-au dorit să fie liberi şi au primit, în schimb, moarte şi teroare. Copiii sunt obosiţi, dar zâmbitori. E felul lor de a aduce un omagiu celor ucişi. Profesorul Ion Tovarniţchi e emoţionat. Bunicul său a fost rănit în urmă cu 76 ani, iar apoi a fost deportat în Urali, de unde nu s-a mai întors. Traseul acesta îl urmează cu elevii în fiecare an, pentru că vrea să-i cinstească memoria 'bunelului'. Şi mai vrea ca 'nimeni să nu uite'. 

Mă apropii de Nicolae Tovarniţchi din aceeaşi comună, un bărbat mărunţel, care îşi frământă mâinile şi îşi stăpâneşte cu greu lacrimile. Bunicul său, Gheorghe Tovarniţchi, a fost împuşcat atunci şi şi-a găsit sfârşitul în apele însângerate ale Siretului. Trupul său, asemeni altor martiri, a fost îngropat într-un cimitir evreiesc, dar rudele au reuşit într-o noapte să-l deshumeze şi să-l îngroape creştineşte în Adâncata (acum Hliboca). 

'Aici, în pădure, sunt mulţi morţi, mulţi morţi. Nu se ştie nici locul mormintelor, că îi vânau ca pe animale. Oamenii aceştia au fost nişte eroi, care şi-au iubit ţara, neamul, pământul, credinţa. Auziseră că vin bolşevicii şi distrug biserici, că va fi teroare, că se deportează şi oamenii au vrut să trăiască liber şi pentru libertatea asta şi-au jertfit şi viaţa', spune bărbatul din satul Carapciu. E mâhnit că au fost minţiţi atâţia ani şi că astăzi nu sunt trataţi cum se cuvine, că autorităţile ucrainene vor să le închidă şcolile, că nu le plac obiceiurile lor, chiar dacă ei sunt cetăţeni loiali ai statului. 

'Parcă suntem cetăţeni de mâna a doua, nu aşa cum ar trebui să fim. Mă arde inima când văd atâta nedreptate, parcă nu avem niciun viitor şi nicio speranţă pentru ziua de mâine', îşi şopteşte necazul Nicolae Tovarniţchi. 

Printre cei prezenţi la comemorare l-am întâlnit şi pe Ilie Popescu, doctor în filologie, al cărui tată a fost arestat la Fântâna Albă şi ulterior condamnat la moarte. Pe profesorul Popescu îl ştie toată lumea. A fost deportat în Kazahstan, împreună cu mama şi cu cei şapte fraţi. Şi totuşi, ca printr-o minune, acesta a reuşit să scape din acel calvar. De ani de zile ridică cruci în Nordul Bucovinei, în memoria celor care au suferit în Gulagul sovietic, scrie cărţi şi îi îndeamnă pe tineri să nu uite ce s-a întâmplat. 

'Simt o durere extraordinară, îmi amintesc de tata care a fost arestat aici, pe acest drum, şi de necazurile prin care am trecut când am fost deportaţi în Kazahstan şi am fost salvaţi printr-o minune. Generaţia actuală trebuie să ştie adevărul despre tragedie şi trebuie să facă tot posibilul ca aşa ceva să nu se mai repete niciodată. Totul este în mâna lor, noi suntem pe calea plecării în eternitate', spune prof. Ilie Popescu. 

La rândul său, un alt reprezentant al românilor din Nordul Bucovinei, Ion Suceveanu, din satul Suceveni, vorbeşte despre masacrul de la Fântâna Albă ca de o rană mereu sângerândă şi dureroasă pentru românii de aici. 

'Noi, românii, nu numai de pe valea Siretului Mare şi a Siretului Mic, de unde a pornit majoritatea celor de la 1 aprilie, ci pentru întreaga parte a Nordului Bucovinei, 1 aprilie este o rană care doare mereu, e mereu sângerândă. Se înţelege că timpul macină totul, totul se uită, însă cel mai important e să nu uităm, să venim de fiecare dată, să ne închinăm, să aprindem o lumânare', afirmă Ion Suceveanu. Bărbatul e trist că la memorialul din pădurea Varniţa se vine o dată pe an, de 1 aprilie, iar apoi locul este năpădit de buruieni. Crede că aici ar putea fi ridicat un schit, iar călugării ar putea avea grijă de monument şi s-ar ruga pentru sufletele celor căzuţi. 

La comemorare este prezent şi Dorin Misichevieci, a cărui mamă şi-a dorit mult să treacă graniţa atunci, la Fântâna Albă, dar tatăl său a întors-o din drum şi, astfel, i-a salvat viaţa. Profesorul Misichevieci consideră că această tragedie caracterizează foarte bine 'dezastrul şi catastrofa spirituală şi fizică' prin care a trecut populaţia românească din zonă, căreia toate regimurile au încercat să-i distrugă memoria. 

'Ar trebui să ne întoarcem la adevăr, pentru că sunt generaţii întregi crescute sub propagandă care, cum spune Dostoievski, este acea semi-ştiinţă care îl distruge pe om. Ar trebui apăsat mai mult pe adevăr pentru că, de generaţii întregi, încearcă să ne şteargă memoria. (...) Dacă nu suntem atenţi, istoria se repetă, din cauza lipsei de memorie', avertizează profesorul Mischievici. 

Începe ceremonialul de comemorare, iar stareţul mănăstirii Putna, părintele Melchisedec, oficiază o slujbă de pomenire împreună cu un numeros sobor de preoţi. Când începe să se cânte 'Veşnica Pomenire', arborii freamătă uşor. 'Sunt sufletele lor', spun oamenii. 

Părintele Melchisedec îi îndeamnă pe cei prezenţi să nu uite jertfa românilor căzuţi acum 76 ani în aceste locuri şi să le cinstească mereu amintirea. 

'Îi pomenim şi îi vom pomeni, ne rugăm şi ne vom ruga, pentru că atunci când vom uita de ei înseamnă că noi nu mai ştim să ne jertfim, că vom uita de jertfa lor, înseamnă că nu vom şti să ne apreciem valorile. Când nu ne vom mai vedea aici, la Fântâna Albă, când acest clopot îşi va înceta glasul, înseamnă că ne-am pierdut conştiinţa, că absolut toţi cei care suntem aici nu vom mai şti să apreciem ceea ce este o jertfă, ceea ce este valoare, ceea ce este frumos, ceea ce este pace, ceea ce este libertate', a spus părintele Melchisedec. 

Se aud apoi discursuri oficiale în limba ucraineană, unele fără a fi traduse, ce au stârnit reacţii între cei prezenţi. Oamenii îmi spun, cu voce joasă, că n-ar trebui să se întâmple asta, pentru că această tragedie este a comunităţii româneşti. Mărturisesc că nu le place că sunt prezenţi acolo şi persoane care nu simt nimic, care nu au nicio legătură cu suferinţa celor căzuţi fără vină în masacrul de la Fântâna Albă. 

Grigore Timiş, deputat român în Parlamentul din Ucraina, îşi ţine discursul mai întâi în limba de stat şi apoi îi îndeamnă pe cei prezenţi în limba română să vină aici alături de copiii şi nepoţii lor, pentru a vedea 'adevărata istorie a neamului'. 

Consulul general al României la Cernăuţi, Eleonora Moldovan, precizează că despre acest martiriu 's-a vorbit începând din 1991, de când Ucraina a devenit independentă', tot de atunci la frontiera româno-ucraineană având loc slujbe de pomenire şi rugăciuni comune româno-ucrainene. 

Parlamentarul român Eugen Tomac , care vine în fiecare an la locul masacrului, vorbeşte de importanţa păstrării în memorie a acestor evenimente şi avertizează că 'putem deveni complici prin nepăsare şi uitare atunci când ne referim la suferinţa oamenilor nevinovaţi care au fost pur şi simplu nimiciţi de cei care au crezut că o societate nouă se poate construi fără Dumnezeu, prin teroare'. Deputatul spune că trebuie făcut tot posibilul pentru ca frica să nu mai persiste în suflete oamenilor. Acesta reafirmă iniţiativa de a-l invita pe preşedintele României, Klaus Iohannis, să vină anul viitor la Fântâna Albă, rugându-l, totodată, pe colegul său din Rada Supremă ucraineană, Grigore Timiş, să facă acelaşi lucru cu preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko. 

Încet-încet, steagurile ucrainene dispar, la fel şi reprezentanţii autorităţilor raionale. Rămân cei pentru care această tragedie chiar a săpat răni adânci în suflete. Mai multe tinere, premiate de Institutul Cultural Român în cadrul unui concurs organizat cu acest prilej şi intitulat 'Din istoria neamului', încep să recite poezii şi să interpreteze cântece inspirate din folclorul local, având ca temă masacrul din pădurea Varniţa. 

Prezentă la eveniment, Ovidiana Bulumac, expert în cadrul Institutului Cultural Român, a oferit elevelor câte un premiu în bani, cărţi şi materiale multimedia. Aceasta a punctat faptul că este important şi necesar ca aceşti copii nu doar să cunoască istoria, dar şi să ducă mai departe mesajul strămoşilor. 

'Este o diferenţă foarte importantă între noţiunea de trecut şi cea de istorie. Trecut este tot ceea ce s-a întâmplat înainte de noi, iar istoria este tot ce a rămas înregistrat, iniţial prin istoria orală, apoi prin cărţi, documente şi, astăzi, cu ajutorul tehnologiei care face exact acelaşi lucru. Este de remarcat că masacrul de la Fântâna Albă nu mai este doar o tragedie locală, ci a ajuns să capete o tot mai mare vizibilitate în spaţiul public. (...) Identitatea unui neam e formată atât din momente de bucurie, cât şi din tragedii precum aceasta. Viitorul comunităţii româneşti din Nordul Bucovinei, implicit al tinerilor de aici, depinde şi de cunoaşterea dramelor care ne-au marcat istoria', a spus Ovidiana Bulumac. 

Ceremonialul se apropie de sfârşit. Printre cei prezenţi se răspândeşte zvonul că deputatul român Constantin Codreanu, care trebuia să participe la eveniment, a primit interdicţia de a intra în Ucraina. Se simte indignarea şi preocuparea: 'V-am spus că nu putem avea încredere în ei!'. 

Parlamentarul român ajunge la locul masacrului la finalul ceremonialului, doar pentru a păstra un moment de reculegere. Spune că a fost reţinut timp de cinci ore la vama Mămăliga, dintre Ucraina şi Republica Moldova, fără să i se dea explicaţii. Apoi, i s-a permis să treacă şi i s-a transmis că ar fi avut interdicţie de acces pe teritoriul Ucrainei ca cetăţean moldovean, dar că poate intra în ţară în calitate de cetăţean român. El crede că totul a fost făcut intenţionat, pentru a-l împiedica să participe la comemorarea de la Fântâna Albă, căreia i-ar fi adus un plus de vizibilitate. 

'Voi solicita explicaţii ambasadorului Ucrainei la Bucureşti şi vreau să mă asigur că nu vor mai exista cazuri de acest gen pentru cetăţeni români. Noi susţinem parcursul European al Ucrainei, susţinem această apropiere a lor de valorile occidentale dar, în acelaşi timp, nu înţelegem cum e posibil ca ei să se comporte în continuare în aceeaşi logică stalinistă pe care o moştenesc din fosta Uniune Sovietică. Nu înţelegem nici cum e posibil ca militari ucraineni să vină în România şi să fie trataţi pe banii statului român dar, în acelaşi timp, reprezentanţii statului ucrainean îşi bat joc, la propriu, de reprezentanţii statului român', declară Constantin Codreanu, preşedintele Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării, din Parlamentul României. 

Au trecut 76 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă dar încă nu se cunoaşte numărul exact al victimelor şi nici numele lor. Femei, copii, bărbaţi, toţi seceraţi de mitralierele sovietice, spintecaţi de săbii sau aruncaţi de vii în gropi comune îşi duc somnul de veci în locuri neştiute, fără să fie îngropaţi creştineşte. Pe locul unde s-a petrecut masacrul se ridică acum o pădure de molizi, plantată la 20 ani după tragedie, parcă pentru a şterge amintirea celor petrecute. Trunchiurile înalte, drepte sunt asemenea unor mâini îndreptate către cer în rugăciune. 

Plec de acolo cu sufletul greu şi cu convingerea că la Bucureşti se vorbeşte prea puţin despre această dramă, episod deloc singular în istoria comunităţilor autohtone din jurul României. Şi mă îndepărtez de locul memorialului având în minte câteva versuri auzite astăzi: 'În pădurea deasă nu se văd morminte/ Căci pădurea toată s-a făcut mormânt/ Brazii stau de veghe ca icoane sfinte/ Pentru rugăciune nu găsesc cuvânt'. AGERPRES