Conaţionali pe cale de dispariţie: Aromânii din beci, la Peshtera

Anul trecut, tot in august, am fost la Moscopole, in Albania, in cautarea comunitatii aromanesti de acolo. Luna asta m-am decis sa merg in muntii Rodopi din Bulgaria, unde stiam ca, teoretic, mai trebuie sa fie ceva oieri romani care traiesc traditional. La inceputul secolului XX, cel putin, ei erau asezati compact in jurul orasului Peshtera.

Sutsata
Am aplicat initial metoda "la plezneala", adica am campat la un gazdoi de ocazie si m-am interesat unde as putea gasi aromani. Gospodin Ivan, omul la care trasesem, mi-a explicat intr-o combinatie bulgaro-germano-engleza ca mai sunt extrem de putin "vlasi" prin zona. Stiam de la Bucuresti ca au o asociatie culturala, o "sutsata" cum ii spun aromanii, care are sediul in centrul oraselului. Am arat, am cautat, am intrebat in lung si-n lat, dar nu am dat de asociatie. Pana la urma, am facut rost, prin ricoseu, dand telefon unor machedoni din Constanta, de coordonatele lui Yoyri Huliani, seful informal al comunitatii din Peshtera. Am sunat si mi s-a raspuns pe romaneste.

Paraclita
Domnul Huliani m-a invitat pur si simplu la munte, unde pe vremuri "picurarli", cum le spun aromanii din zona ciobanilor, isi pasteau turmele. Putinii aromani din Peshtera si Velingrad, un oras apropiat, au pus mana de la mana si au ridicat in munte o bisericuta, "praclita armanji" cu hramul Sfintii Petru si Pavel. Aici se strange din cand in cand comunitatea scheletica ramasa, pentru un "kurban bairam", obicei preluat de la turci, adica pun un berbecut la protap si isi mai aduc aminte de timpurile vechi.

Yoyri Huliani are 80 de ani in cap. In acte, oficial, il cheama Gheorghi Hulianov, mai toti aromanii din zona avand numele bulgarizate, dar el prefera sa-si zica in dialectul sau, Yoyri. Se considera roman, nu crede ca vlahii sau aromanii sunt un popor separat, asa cum pretind unii pe la Bucuresti. Isi aduce aminte ca in perioada interbelica aromanii erau majoritari in satele din jurul orasului Peshtera si aveau o cooperativa cu un milion de oi, care le aducea foarte multi bani. Numai familia lui detinuse o turma cu peste 1.000 de capete, confiscata de catre comunisti in 1948. E poate ultimul aroman de aici care a apucat sa fie cioban. Cand au fost confiscate animalele familiei sale, era elev la liceul romanesc din Sofia. Nu a mai avut la ce stana sa se intoarca, asa ca a devenit functionar. De cand a iesit la pensie, a scris in bulgara o istorie a aromanilor si doua carti de versuri in dialectul sau. El a fondat dupa 1990 asociatia aromanilor din Peshtera si incearca sa mai consemneze ceva obiceiuri si sa stranga cioburi din istoria comunitatii.

Spre deosebire de alti aromani din Balcani, care se autodefinesc drept cipani, farsiroti sau tintari, cei din Rodopi spun despre ei ca-s "gramosteni", adica au ca loc de provenienta orasul Gramos din Grecia, candva populat cu o mare comunitate vlaha. Acum, in tot perimetrul Peshtera-Velingrad mai sunt cateva sute, poate sase-sapte, dar multi dintre ei nu-si mai vorbesc limba. Din comunitatile rurale, majoritatea s-au stabilit la oras. Pe langa emigratia masiva din perioada interbelica, cand multi aromani din Bulgaria s-au stabilit in Cadrilater si apoi in Dobrogea romaneasca, tinerii care au mers la studii dupa 1990 la Bucuresti sau Constanta nu s-au mai intors, au fost vreo douazeci de cazuri.
Am mancat in fata bisericutei niste carnati de oaie, impreuna cu domnul Huliani si cumnatul sau, care ne-au povestit ca din cand in cand recuperatorii bulgari de fiare vechi le sutesc cupola metalica a paraclitei izolate.

Pivnita
A doua zi am fost invitat la sediul "sutsatei". De fapt, e vorba de pivnita unui bloc din Peshtera. "Aici ne strangeam mai multi, cand aveam si cor si formatie de dansuri. Acum nu mai sunt tineri, au plecat la Sofia sau in Romania, doar rar mai activeaza cineva", mi-a zis domnul Huliani. Intr-una din camere era un mic muzeu. Costumele populare viu colorate, cu mov si rosu, expuse in beci, nu mai sunt purtate de nimeni. La fel, nu se mai foloseste nici bastonul specific de picurar, care avea manerul construit in asa fel incat sa poata prinde piciorul oii. In rest, erau talangi, lazi de zestre, ciubere pentru iaurt, putini, podoabe, steaguri de nunti, fotografii vechi, toate adunate in anii ’80-’90 de Yoyri Huleani, pe vreme cand mai existau aromani in mediu rural.

Pe un perete, se afla chiar si un afis electoral al lui Atanase Perifan, un aroman originar din Peshtera care a ajuns sa candideze pentru un post de deputat in Franta si este viceprimarul unui arondisment din Paris.

Inainte sa ies din beci, am vazut un afis mare, cu un trunchi de copac inmugurit, pe care scria "Armanlu nu cheare-una gintsa him". Adica, in traducere libera, "armanii nu dispar, suntem un neam". Dupa ce am vazut la Peshtera, in zona aromanii chiar sunt in pericol de disparitie, in cativa ani. Ca sa nu se intample asta, ar trebui ajutati de la Bucuresti sa nu-si uite limba si obiceiurile si sa isi conserve ultimele urme.