Crăciunul copiilor singuri. "Mamă, nu vreau bani, eu vreau să te văd pe tine!"

"Dacam-ar adopta Denisa de Cra­ciun, eu i-as spune mami, iar sufrageria ei ar deveni camera mea. Am va­zut eu ca acolo tine ea o canapea frumoasa care se face pat. Si mai are un birou negru cu scaun cu rotite si du­la­pior cu sine care as vrea sa fie al meu." Dar Ioana nu stie daca de Cra­ciu­nul asta Denisa va mai ajunge pe la ea, adica la Centrul de Asistenta So­ciala si Protectia Copilului, Pinocchio 3, Bucuresti. Fata are 12 ani si e co­pilul nimanui – de doi ani intreaga familie a abandonat-o complet – n-o mai viziteaza nimeni la centru, nici parintii, nici macar unul dintre cei cinci frati. Singura, doar Denisa mai vine uneori pe la ea. Nu-i e nici un fel de ruda, ci o simpla straina cu ini­ma buna. I-a fost draga Ioana imediat cum a zarit-o si a inceput sa se poar­te cu ea ca si cum ar fi fost copilul sau. Altfel, tatal Ioanei a ajuns cer­setor, fratii fura, iar mama a dat de mult bir cu fugitii, lasandu-si copiii balta, sa traiasca din gunoaie intr-o garsoniera cat o cutie de chibrituri.

"Imi amintesc mult sange curgand pe jos, iar tata urla la mama ca o taie"
Ioana inchide ochii si isi ima­gineaza Craciunul perfect: Denisa si sotul sau, Mihnea, o scot din centru, o plimba pe bulevard, la mall si o asaza la masa cu ei. Apoi Ioana scoate o punga cu cadouri anume pentru "mami Denisa" si "tati Mihnea", cum­parate cu banii ei de buzunar primiti de la doamnele asistente din centru. Iar ea isi imagineaza ca pri­meste... o icoana facatoare de minuni. Mai inchide o data ochii si o si vede: are un chip de Christ si o rama sub­ti­re, aurie. I-ar placea ei ca icoana asta sa-i implineasca cel mai mare mi­racol de pe lume: ca mama si tatal ei bun sa se impace. Dar a inteles de mult ca una ca asta e imposibil. In cea­lalta viata a sa, cand mama si tata erau inca impreuna, in casa lor era zilnic razboi.

"Tata se imbata si fugea cu cutitul prin casa dupa mama si dupa sora mea, Emanuela. Imi amintesc mult sange curgand pe jos, iar tata urla la mama ca o taie", ne povesteste Ioana.

Mult timp fata a avut cosmaruri, dar acum zambeste si are obrazul senin; acum, dupa mult timp, se mai vede o data pe ea insasi fugind prin casa, impiedicandu-se, inspaimantata de lama cutitului – iar scena o povesteste cu detasare, ca si cum ar vorbi despre altcineva. Dupa ce mama a fugit in lume si n-a mai vrut sa stie nimic, nici de barbat, nici de copii, tata a inceput sa-si oblige copiii sa mearga la cersit. Sora cea mare a acceptat, Ioana nu. "Imi amintesc ca eram mica, mica, nici nu mergeam la scoala si m-am dus la Politie cu sora mea, rugandu-i sa faca ceva, caci eu nu mai suport sa stau in familia aia. Nu ne-au crezut si ne-au cerut martori", mai spune ea.

Cand mama si tata nu mai au nici macar chip
Acum ca e mare de abia si-i mai aminteste pe ai ei: "Pe mama o vad ca prin ceata, nici nu-i mai stiu trasaturile. Tata e un pic mai plinut, parul nu mai stiu cum il are, dar imi amintesc ca ochii sigur ii are negri. Tata e nascut la o zi dupa mine, desi n-a venit niciodata sa-mi spuna la multi ani! Nu am si, oricat as incerca, stiu ca n-o sa pot avea niciodata incredere in familia mea". Nu e trista cand ne spune vorbele astea, dimpotriva, pare resemnata, gata sa-si ia singura viata in maini. O singura durere mai are: mama. "N-am mai vazut-o, n-am mai auzit-o de doi ani. Nu m-a mai cautat, n-a vrut sau n-a putut, mi-e totuna. Am incercat sa iau legatura cu ea prin sora mea, dar n-a vrut sa stie de mine. Ultima data cand a venit a spus ca nu ma viziteaza fiindca n-are sa-mi dea bani. Si i-a spus: mama, nu vreau bani, eu vreau sa te vad pe tine! Dar degeaba."

Dar toate astea nu mai conteaza, zice Ioana. Acum se concentreaza sa ia numai 10 la scoala ca sa nu-i dezamageasca pe Denisa, pe domnul diriginte si pe doamnele asistente de la centru. Le spune, simplu, mami. Niste straini, dar singurii oameni pe care ii iubeste.

Aici, la centru, ar avea tot ce ii trebuie ca sa fie fericita: jucarii colo­rate, hainute frumoase si mancare buna. Ba are chiar patul sau suprapus, cu scarita, sa le vada de acolo, de sus, pe toate celelalte noua colege de camera. Dar simte ca degeaba are toate astea daca n-are cine-i da un pupic pe obraz seara, inainte de culcare. Asa, s-a decis sa fie ea mama pentru fetitele mai mici din camera. Am zarit-o consoland o mogaldeata serioasa de 5 ani. Fetita avea fata scaldata in lacrimi. Se gandea la mama, moarta. "Pai si acum de ce plangi, nu vine pe la tine matusa Marcela?", o certa Ioana, matern. "Ba da, dar...". "Pai si nu e de ajuns? Hai, nu mai plange, razi, razi!"

Luca, 11 ani: primul Craciun asteptand-o pe mama sa iasa din puscarie
In dormitorul baietilor, Luca isi frange mainile de griji. Are 11 ani, e mic si firav de-ai zice ca toata co­pi­laria sa a mancat numai coji de paine. Acesta e primul lui Craciun singur, fara mama. Tata a murit de leucemie acum cinci ani, mama e la puscarie. Mai are mult din pedeapsa, dar Luca nu stie. El o asteapta sa iasa in fiecare clipa, sa-si petreaca Sarbatorile impreuna. "Nu sunt chiar sigur, sigur ca acum, de Craciun va fi eliberata, dar asa am auzit si eu", zice cam cu jumatate de voce. Dar asta este numai o vorba pe care i-a aruncat-o matusa, sa-l mai linisteasca. Insa el tot nelinistit a ramas. De aici, de pe patul lui ingust, pandeste fiecare miscare, fiecare usa deschisa, masoara fiecare pas. "Daca acum ar intra mama pe usa, eu as lua-o in brate si i-as spune ce mult dor mi-a fost de ea", zice. Cuvintele abia le sopteste, rasufla greu, ca un bolnav. Si daca mama n-ar veni deloc, el stie ca asa il va prinde Craciunul stand lungit pe pat, cu ochii in tavan, inca asteptand.

"Ah, si i-am spus sa nu mai fure, ca e aiurea, si pana la urma va fi prinsa. Mergea prin casele oamenilor, zicea ca e de la dezinsectie si fura ce vedea cu ochii." Dar el a iertat-o de­mult. Oricum, era gata, gata ca si el sa o apuce pe cai gresite. A spart o ma­sina impreuna cu gasca, doar asa, din distractie. Apoi s-a apucat de fumat si de batut maidanele, pana cand a pierdut un an intreg de scoala. Pana intr-o zi, cand conducerea scolii a fa­cut sesizare la protectia copilului, si asa Luca a ajuns la Pinocchio. Nu are un an legat de cand a ajuns aici, insa de trei luni ai lui au uitat ca mai exista; nici bunica, nici matusile nu mai vin deloc sa-l vada. L-am intrebat pe Luca daca ar putea fi fericit. A pri­vit lung bucatica de sifonier unde-si tine lucrurile personale, noptiera micuta, a dat roata cu ochii peste dormitorul imens unde doarme cu inca noua baieti, cu paturile unul langa altul, ca la armata, apoi ne-a raspuns stins: "Sunt fericit. Da... pentru ca n-am nici un motiv sa fiu trist".