Cum au fost distruse 140 de tabere şcolare

„Aici a fost stână fără câini”, oftează ciobanul Ion și, de sub cozorocul șepcii spălăcite, trece în revistă, ca pe soldați, munții de moloz aliniați în fața lui printre care stau înfipte resturi de pereți sparți, rămași în picioare ca niște cioturi de măsele într-o gură cariată. Oile lui se împiedică printre grămezile de resturi de cărămizi și de tencuială, căutând cu strănuturi iarba printre moloz. Bine ați venit în tabăra Tuzla!

Aici, pe malul mării, la cincizeci de kilometri de Constanța, fusese o tabără care, de la înființare, primise orașe întregi de copii. Unul dintre acei copii a fost și Ciprian Broască, un antrenor de natație și fost campion național la atletism ajuns acum director al căminului cultural din Tuzla. Ciprian venise aici de la Arad în urmă cu mai bine de 30 de ani, pe când era elev. Aici a luat primele lui cursuri de înot. O experiență care aveau să-i arate calea spre viitoarea lui carieră. „Povestea fiecărui copil pornește de undeva, vede ceva în copilărie. Am urmat un curs al apei devenind antrenor de natație și totul a pornit de aici, din tabăra Tuzla”. Astăzi, tabăra copilului Ciprian Broască îi lipsește adultului Ciprian Broască. Astăzi este director al căminului cultural din localitate și ar avea nevoie disperată de locuri de cazare în localitate pentru proiectele pe care le are. Tabăra ar fi fost cea mai bună soluție. „Chiar acum organizăm un eveniment cultural la nivel național, «Cântec și dans popular», și nu avem locuri de cazare unde să-i găzduim”.

Cum se fură o tabără
Povestea distrugerii taberei Tuzla pare un film premeditat, în care cineva a scris de la început scenariul, de parcă și-a dorit cu tot dinadinsul să reducă tabăra la un munte de moloz. La început, la acest centru de agrement, aflat în proprietatea Ministerului Educației, s-a oprit robinetul cu banii de întreținere a clădirilor. Apoi, pentru că nu mai erau bani de reparații elementare, copiii au încetat să mai fie aduși. Din 2008 clădirile au stat închise, dar erau în picioare. Iar cel care avea să-i vină taberei de hac a fost chiar cel ce ar fi trebuit să o salveze: primarul din localitate, Constantin Micu. În 2011 acesta cere de la Ministerul Educației ca tabăra să treacă în proprietatea consiliului local pe motiv că urmează să o reabiliteze și să o readucă în circuitul turistic destinat elevilor. Ministerul l-a crezut și i-a dat-o pe nimic. Numai că, după preluare, nu s-a mai investit nici măcar un leu din sumele promise. Mai grav, primarul a și refuzat, în mod bizar, să angajeze un paznic, absolut vital pentru păstrarea construcțiilor. „Pentru paznic trebuie bani. De unde bani?”, ne întreabă acum edilul, deși la preluare promisese că face rost de sute de mii de euro pentru modernizare.

Devalizată bucată cu bucată
Lăsată nepăzită, tabăra a început să fie bântuită de localnici. În primii ani de după preluare oamenii nu au îndrăznit să se apropie. Dar apoi, timizi, neînțelegând cum de un asemenea loc e lăsat pradă tuturor, au început să ciupească: ba un calorifer, ba o chiuvetă. Mai apoi au luat toate caloriferele, toate chiuvetele. După care a dispărut mobila, s-au evaporat geamurile, tocurile de la ferestre, ușile, întrerupătoarele, cablurile electrice. „Lumea e dată dracului, domnule! A văzut lumea că a luat unul, a luat și ăla, apoi și celălalt. Ca oile: vede turma că a trecut o oaie digul, trec toate. Poate am luat și eu un dulap, ce dracu’ să fac, dacă ceilalți au luat?”, ne spune ciobanul Ion, printre ruinele taberei.
Apoi o perioadă nimic nu mai putea fi furat din tabără. Clădirile stăteau așa, inutile și descărnate, rase până la cărămidă. Dar mai aveau o șansă: mai erau încă în picioare. Până când oamenii s-au apucat cărămidă. Chiar și primarul recunoaște că a pus umărul la dărâmarea lor dintr-un motiv greu de înțeles: „Se adunau boschetari în ele, veneau și se drogau, se ajunsese chiar la prossă le spargă cu barosul pentru tituție și, ca să evităm orice fel de incident de genul ăsta, am decis să le dărâmăm”, ne prezintă primarul logica sa, similară cu cea care, în cazul în care am avea gândaci de bucătărie, ne-ar determina să dărâmăm bucătăria.

Punct final: pusă la pământ și transformată în biserică
Numai că acțiunile primarului ar putea fi considerate de unii cât se poate de ilegale, căci în hotărârea de guvern care i-a cedat clădirile e prevăzut negru pe alb: „Consiliul Local al Comunei Tuzla are obligația de a menține destinația imobilelor preluate în adminsitrare (...) pentru organizarea de tabere școlare”. Dar, în ciuda legii, clădirile au căpătat o cu totul altă destinație: sursă nesecată de cărămidă second hand. Dacă mergi prin Tuzla, poți vedea acum case construite din cărămida din tabără. Inclusiv preotul din sat a luat câteva sute pe care le-a așezat frumos pe șantierul unde s-a apucat să construiască o nouă biserică lângă una deja construită. Preotul spune însă că nu el a dărâmat tabăra. „Un nene de-al bisericii de aici care frecventează biserica a vorbit cu un domn consilier de la primărie și cu acceptul lor au dărâmat, au luat cărămida și au adus-o aici. Și dumneavoastră, dacă ați fi fost în locul meu, ați fi acceptat-o, măcar pentru un veceu, că îl avem făcut din multe și de toate”, se apără preotul.

Tabăra Tuzla s-a adăugat la cumplita statistică care descrie în cifre seci dezastrul care s-a ales de patrimoniul taberelor școlare moștenite de pe vremea comunismului. Din 200 de tabere funcționale în 1990, astăzi mai sunt în picioare 60. Din 53 de mii de locuri de cazare, astăzi mai poți caza elevi doar în 5.000. De zece ori mai puțin. Lucrul și mai trist este că o mare parte a locurilor de cazare erau destinate înainte de 1989 copiilor din familii sărmane care altfel nu ar fi avut ocazia să iasă din satul lor, să vadă vreodată muntele sau marea. Astăzi, acești copii stau acasă. Pe taberele lor au tăbărât adulții.

140 de tabere din România au fost puse la pământ din 1989 încoace. Au dispărut 48.000 de locuri de cazare.