De la Tărâmul Făgăduinţei la Oraşul Pierzaniei

Anina este un fost orășel minier care la începutul anilor 80 devenise un fel de Tărâm al Făgăduinței în Banat. Veneau aici tineri din toate colțurile țării pentru un trai mai bun, pentru un loc de muncă și o casă. De-a lungul istoriei, Anina fost locul multor premiere importante. Localitatea dintre munți este legată de civilizație printr-o linie de cale ferată spectaculoasă, prima cale ferată prin munți de pe teritoriul României: Anina-Oravița. Pe aici au fost transportate tone de cărbuni de la prima mină de acest fel din țară. Orășelul aflat la 30 de kilometri de Reșița s-a îndreptat mereu vertiginos spre prosperitate.

Dar, începând cu anul 1990, trenul progresului care făcea ca Anina să fie un oraș plin de viață a început să meargă înapoi în timp. În anul 2006, o dată cu închiderea minei, pentru oamenii din oraș orice speranță de mai bine s-a sfârșit.

Astăzi, în orașul dintre munți, ai sentimentul că a avut loc un experiment nereușit care a lăsat în urmă imagini ca după război, sărăcie dureroasă, ruine, mizerie. Închiderea minei a lăsat pe drumuri peste 1000 de oameni. Alți 500 au rămas fără loc de muncă – după ce fabrica de cherestea din oraș s-a închis. De foame și de sărăcie, mai bine de jumătate din oraș a plecat unde a văzut cu ochii. Iar cei rămași trăiesc de pe o zi pe alta, fără speranțe, fără vise, împotmoliți în lupta pentru o bucată de pâine. Anina nu este o excepție, Anina este unul din micile orașe ale României în care, după Epoca de Aur, a urmat Epoca Sărăciei.

Ghetoul sau epoca de tăciune

Imaginea care te bântuie multă vreme după ce vizitezi Anina se află chiar în centrul orașului, la G-uri. Aici e ghetoul, trei blocuri ce formează cel mai insalubru și odios cartier al Aninei. În ghetou, traiul este de nesuportat: dărâmături ca în Vestul sălbatic, fără apă, fără veceu. Doar niște pereți de beton care îi apără pe locatari de ploaie și de frig. Mizerie la comun, cu atât mai greu de suportat. În ghetou, nimeni de la Primărie, nimeni de la Salvare nu mai îndrăznește să intre.

Când văd un străin în cartierul lor, oamenii se năpustesc să-și strige păsurile: nu mai au spital în Anina și chiar ieri a murit un om cu zile... Când merg la spital la Reșița, nu sunt băgați în seamă, sunt tratați cu dispreț, iar copiii lor sunt discrimințați la școală. Umbra blocurilor sărăcăcioase și murdare, în care colcăie șobolanii și gândacii, îi urmărește ca un blestem. Pentru tot restul lumii, sunt “ăia de la G-uri”. În mulțimea gălăgioasă și revoltată, o femeie cu ochii verzi, migdalați, stă neclintită, ca o stană de piatră. Ne ia apoi de mână și ne invită la ea în casă, unde trăiește împreună cu bărbatul și cei patru copii. “Ăsta e blocul-fantomă. De zeci de ani ni se promit reparații. Se face ceva? Nu se face nimic! Curând or să vină să se roage toți de noi să mergem la vot, să ne promită de toate, dar ne mint mereu, mereu,” spune femeia cu năduf.

Cele trei „păcate”

Petronela Mureșan ne conduce pe un hol întunecos și deschide ușa către o încăpere sordidă, ca o adevărată bombă cu ceas din cauza sobei improvizate. Traiul zilnic aici este iadul pe pământ: în tavan e o gaură parțial acoperită pe unde mișună șobolanii din apartamentul de deasupra, nelocuit. Prin orice cotlon, în dulapuri, printre haine, stau ciorchini de gândaci pe care femeia s-a chinuit în zadar să-i stâpească. Mizeria generală i-a reînghițit de fiecare dată casa.

Cei patru copii ai familiei, doi băieți și două fete, stau cuminți pe singura canapea din casă. Sunt frumoși, demni, ascultători și extrem de isteți. La ei nu a ajuns până acum nicio măsură din marile strategii făcute pentru cei vulnerabili, deși ar avea cea mai mare nevoie de sprijin. Sunt extrem de săraci, romi și părinții au HIV. Trei păcate de neiertat în România, pentru care au suferit discriminări de neimaginat. Familia trăiește din pensiile de boală, în jur de 3 milioane. Ca să nu moară de foame, vara, bărbatul mai face coșuri de nuiele sau merge să mai cotrobăie după fier la mină. La un kilogram de fier câștigă 20 de bani. Astăzi, de exemplu, mâncarea este un lux. “Vreți să vă arăt acuma ce am în casă? Du-te Tania și adu”, îi spune mama Taniei, fata cea mare, cu un zâmbet amar. “De aproape două săptămâni suntem faliți. Asta este, am făcut un fel de cartofi aburiți”, spune în timp ce fata arată o tigaie unsuroasă pe fundul căreia se mai zăresc doar doi cartofi sleiți. “Sunt multe zile în care mâncăm doar apă cu zahăr și cu pită”, spune cu simplitate.

Sărăcia ca un blestem

Petronela Mureșan a aflat că e infectată cu HIV la ultima sarcină. A luat de la soț și acesta bănuiește că i s-a tras de la o injecție în spital. Nu și-au căutat dreptatea, fiind prea ocupați cu supraviețuitul și cu îngrijitul copiilor. În toată sărăcia lor, a trebuit să le ia tacâmuri separate copiilor, forfecuțe de unghii separate, orice, ca să-i poată apăra de HIV. Dar de răutatea și discriminarea oamenilor n-au reușit să-i apere cu nimic. “Orașul este mic și toată lumea știe de boala noastră. Toți îi îndepărteazăși se poartă urât cu ei. Din cauza asta, a trebuit să-i mut pe toți de la școală în orașul vecin. Pur și simplu, de când s-a auzit că avem HIV, nimeni nu se joacă cu ei, nu vorbește nimeni cu ei,” spune mama cu tristețe.

Tania, fata de 15 ani, confirmă spusele mamei. “Mi-au zis că sunt țigancă, că sunt împuțită. Profesoarele de la vechea școală au pus bani și au zis la toată școala să pună câte 50 de bani ca să-mi ieie deodorant și săpun. M-au făcut de râs...Or știut că dacă fac așa, or să mă mute părinții. Și așa s-a întâmplat.” Ascultând cu ochii mari, Tina, mezina familiei, se duce spre sora ei și o ia în brațe, vrând parcă să șteargă rușinea și umilința surorii sale.

Din cauza șicanelor, băiatul cel mare, Marcus, a renunțat deja la școală și muncește pe unde apucă pe câțiva zeci de lei. “A terminat doar 10 clase. Nu mai putea, era bătaia de joc a colegilor, pentru că suntem săraci și nu avem posibilitățile pe care alții le au”, explică tatăl cu tristețe. Tina, fetița cea mică, nici nu vrea să se gândească la faptul că va veni o zi când va trebui să renunțe și ea la școală. E clasa I și acolo  a găsit o lume caldă, fără griji și fără mizerie. “Dacă vreau să o țin acasă o zi, pentru că nu am să-I dau pachețel la ea sau e frig, plânge, plânge, plânge. Am noroc că o mai ajută și doamna învățătoare, îmi dă haine, îmbrăcăminte, încălțăminte, câte ceva de mâncare”, recunoaște mama.

Strigăt de ajutor

Cel mai teamă le e  celor doi părinți de ziua inevitabilă când ei nu vor mai fi. Petronela a fost deja la spital în comă, cu șanse minime de supraviețuire. O dată ce și-a revenit, nu și-a permis să stea mai mult în spital, pentru că nu avea cine să aibă grijă de copii. I s-a spus că următoarea criză la plămâni îi va fi fatală. Tatăl e pe zi ce trece din ce în ce mai slăbit. Ar munci mai mult să câștige ceva mai bine, dar nu mai are forța fizică. Cei doi părinți nu beneficiază de toate drepturile pe care legea le prevede pentru persoanele infectate cu HIV, dar toate memoriile lor la Primărie și la Ministerul Sănătății au rămas fără răspuns. “Știu că sfârșitul e inevitabil. Tot ce-mi doresc e să-mi scot copiii din mizeria asta înainte, să poată merge și ei la școală, fără grija zilei de mâine. M-aș muta orinde numai să scap de-aici. Îmi doresc prea mult?”, întreabă femeia cu tristețe. Tania s-a gândit la un moment dat să plece, de fapt i-a și mărturisit mamei că, atunci când va împlini 16 ani, se va duce oriunde va vedea cu ochii, cât mai departe de locul ăsta mort. Apoi s-a răzgândit. “Cum să plec, mama? Dacă vouă vi se întâmplă ceva, ce se va alege de Andrei și Tina?” Ce doi frați mai mici zâmbesc cu lacrimi în ochi.  

 “Mi-au zis că sunt țigancă, că sunt împuțită. Profesoarele de la vechea școală au pus bani și au zis la toată școala să pună câte 50 de bani ca să-mi ieie deodorant și săpun. M-au făcut de râs... Or știut că dacă fac așa, or să mă mute părinții. Și așa s-a întâmplat.” Tania

“Știu că sfârșitul e inevitabil. Tot ce-mi doresc e să-mi scot copiii din mizeria asta înainte, să poată merge și ei la școală, fără grija zilei de mâine. M-aș muta orinde numai să scap de-aici. Îmi doresc prea mult?”, Petronela Mureşan

La începutul acestui an, Guvernul Cioloș a lansat 47 de măsuri anti-sărăcie. 47 de măsuri prin care se caută soluții de combatere a epidemiei de sărăcie.

 “Nu îmi fac iluzia că într-un an de zile vom putea porni sau vom putea finaliza toate aceste masuri. Și nici nu am pretenția să fie considerate ca un pachet al Guvernului (...) Vrem să mobilizăm și să coagulăm energii care să tragă în aceeași direcție, să încercăm să tragem la aceeași căruță. Și noi suntem la început de drum și n-are rost să vă mint că știm cum vom pune în practică toate aceste măsuri ”,  Dacian Cioloș