La moartea unui copil olimpic

Până să moară, Diana Rotaru a fost doar un olimpic anonim. O adolescentă cu ochelari şi aparat dentar, unul dintre sutele de copii geniali ai României despre care nu afli niciodată de la televizor sau din ziare. Copii crescuţi într-o lume alienată, lipsită de repere morale şi de modele reale, copii care se încăpăţânează să înveţe şi să-şi folosească mintea, deşi pricep că-n lumea noastră răzbesc, cel mai adesea, doar analfabeţii cu tupeu, şmecherii şi hoţii.

Diana Rotaru avea 13 ani şi iubea matematica. Plictisitor. Incalificabil pentru statutul de vedetă. Mass-media nu promovează decât pestriţe povestind cum fac sex oral, drăguşance ţuguindu-şi botoxul şi zăvorance isterizându-se. Ecranele tv sunt prea mici, oricât de mare le-ar fi diagonala, pentru a încape oameni deştepţi. Copiii geniali, “tocilarii”, n-au loc nici cu o fotografie de grup, atunci când iau premii la olimpiadele internaţionale.   

Şi nici n-am fi ştiut vreodată că olimpica Diana Rotaru există pe suprafaţa pământului, dacă ea n-ar fi murit. Absurd şi senzaţional. Cu miză pentru presă. La 8 ianuarie a.c., a căzut de la etajul III al unei pensiuni unde se afla, alături de alţi colegi, într-o tabără de pregătire la matematică. “Pe surse” s-a aflat că, atunci când a murit, fata avea o alcoolemie de 0,9. Senzaţional, se miră jurnaliştii a căror adolescenţă e atât de îndepărtată încât nici măcar nu-şi mai amintesc primul pahar, prima ţigară, gaşca, spiritul de frondă sau pornirile rebele ale vârstei. Un elev olimpic a vrut să vadă cum e băutura... şoc şi groază! Neinteresant în schimb cine e inconştientul care a vândut alcool unor copii de 13 ani.

Diana Rotaru a fost, înainte de a deveni subiect de presă, un copil extrem de inteligent şi de ambiţios. Era elevă în clasa a VII-a la Şcoala nr. 56 “Jose Marti” din Bucureşti. Pentru a face matematică la un nivel înalt, mergea zilnic dintr-un capăt în celălalt al Bucureştiului. Din Militari, unde locuia, până-n Iancului, unde era şcoala. A intrat la “Jose Marti” într-a V-a, prin examen, într-o clasă specială de matematică-engleză. Matematica era, pentru ea, o pasiune şi un mod de relaxare. Rezolva problemele cu usurinţa şi cu dăruirea cu care alţi copii se joacă pe PS3. Învăţase singură să cânte la chitară, citea fluent în limba engleză şi era interesată de filosofie. Urma să participe şi la olimpiadele de informatică, să primească bursă la un liceu particular din Bucureşti şi să aibă apoi o carieră. Urma să-şi trăiască viaţa.

Mâine, părinţii îşi vor înmormânta singurul copil la cimitirul din Câmpina, acolo unde odihnesc rudele şi bunica Dianei. Colegilor de clasă veniţi la înmormântare le va fi oferit, în amintirea ei, câte un exemplar din ultima carte pe care ea o citea. “Eragon”, din trilogia “Moştenirea”.

Televiziunile ne vor oferi, la rându-le, o ştire cu pă    rinţi distruşi de durere, cu adolescenţi plângând şi coroane de flori. Vom auzi cuvinte precum “tabără”, “cădere”, “alcool”, “nimeni nu-şi explică”. Şi gata. Ştirea despre un copil deştept se încheie cu o cruce. Şi toţi copiii deştepţi vor cădea în uitare, până la proxima ocazie senzaţională.

Nu e vina mass-media că această adolescentă a murit. E vina ei că face din moarte un circ şi că nu dă doi bani pe valorile vieţii. Şi că, intoxicându-ne zilnic cu prost-gust şi doze mari de incultură, a declanşat, conştient, decesul bunului simţ din România. O moarte absurdă şi senzaţională, pentru care nimeni nu face brechingniuz.    

In memoriam
“Îmi este foarte greu să vorbesc despre Diana la trecut. O fetiţă inteligentă, cu o minte sclipitoare, cu rezultate foarte bune la învăţătură, atât în domeniul ştiinţelor exacte (matematică, fizică), cât şi în cel umanist. Aş putea spune despre Diana că avea două mari pasiuni, matematica şi lectura. Citea cărţi în  română şi engleză, romane în original. Îi plăcea să scrie poezii şi povestiri în limba engleză. A participat la mai multe concursuri, iar în clasa a V-a chiar a mers într-o tabără de limba engleză în Croaţia, pe care a câştigat-o ca premiu la etapa naţională a concursului Cangurul.
Ca dirigintă, am avut ocazia să o cunosc mai bine şi pot spune că Diana era o fire veselă, optimistă şi în acelasi timp ambiţioasă, dornică să cunoască şi să îşi explice realităţile care ne înconjoară”.
Florentina Stavre, diriginta Dianei Rotaru, profesor de engleză la Şcoala nr 56
______________________________________

“În urmă cu o lună, Diana mi-a spus despre planurile ei de viitor. Matematica, considerată a fi regina ştiinţelor, era materia centrală care îi ghida toate acţiunile. Perfecţionistă din fire, dorea să se autodepăşească, să ajungă mai sus de etapa naţională a olimpiadei. Visurile ei nu erau legate doar de şcoală, ca ale oricărui alt copil, ci de viaţă. Toate legile care guvernează Universul au un sens matematic. Şi, daca matematica este, în esenţa ei, perfectă, cum ar putea un copil care îndrăgeşte această materie să fi fost altfel?”
Milena Stoicescu, prietena Dianei
______________________________________

“Matematica ne-a adus împreună la Olimpiada Naţională de la Bistriţa, din 2012. Atunci am descoperit nu doar că munca de pregătire a concursurilor de matematică ne aduce  tuturor satisfacţia rezultatelor, dar poate lega şi prietenii extraordinare. Diana era o  fire deschisă şi prietenoasă, un suflet cald şi sensibil. Cu Diana am petrecut timpul în spiritul vârstei noastre, am fost la filme, am comentat cărţi şi muzică la modă, am făcut lucrurile obişnuite ale oricărui copil de vârsta noastră. Regret acest accident nefericit care mă lasă fără o prietenă atât de apropiată, dar îmi voi aduce aminte mereu cu plăcere mai ales de ultimele zile petrecute împreună (din 31 decembrie până pe 3 ianuarie 2013).”
Anca Elena Anghel – clasa a VII-a, Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti, medaliată la olimpiadele naţionale de matematică şi informatică, cea mai bună prietenă a Dianei Rotaru
______________________________________

”E greu să vorbeşti la trecut despre Diana. Diana era sufletul clasei la ora mea, şi copilul meu în rest. “Şi acum, eu ce fac?". Existau două ore de matematică întruna. În ziua în care nu aveam matematică mă căuta în pauză să-mi spună cum rezolvase problema ce i-o lăsasem cu o zi în urmă şi se ciondănea cu Antonie, colegul ei, a cui rezolvare este mai frumoasă.
Premiul luat la un concurs era imboldul pentru concursul următor. Când am vorbit cu ea ultima dată la telefon, grija ei era: “Doamna profesoară, anul acesta de ce sunt aşa de puţine concursuri interjudetene până la olimpiadă? E numai concursul şcolii noastre?”.”
Dana Radu, profesor de matematică la Şcoala 56
______________________________________

“Prezenţa Dianei în orice grup de copii aducea voie bună şi veselie. Reuşea să transforme insuccesul, emoţia concursului, încrâncenarea, într-o stare firească. Toţi am iubit-o: copiii, părinţii acestora, profesorii. Am iubit-o pentru că era un model: inteligenţa, ambiţia şi seriozitatea erau completate permanent de curaj, bună dispoziţie, optimism. Nimeni nu putea fi trist în prezenţa ei, pentru că ne umplea de energie.
O cunosc pe Diana de aproape trei ani, când a participat la un cerc de matematică la care am predat şi eu. De atunci ne-am întâlnit permanent la concursuri şi olimpiade şi nu mă puteam abţine să nu o admir. Am văzut-o ieşind de la concurs şi sărind în braţele tatălui ei, de fericire că rezolvase toate problemele, am văzut-o şi când nu a reuşit să facă totul, dar era aceeaşi Diana, optimistă, şi transforma lacrimile de supărare ale celorlalţi în hohote de râs.
Pentru mine a fost un exemplu de copil puternic, serios, extrem de sociabil şi cu foarte, foarte mulţi prieteni”.
Lioara Ivanovici, profesor de matematică la Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti, liceul pe care Diana dorea să îl urmeze
______________________________________

“În aceste momente cumplite pentru noi, prilejuite de dispariţia singurului nostru copil, am dori doar să razbată către dumneavoastră motto-ul Dianei: “Viaţa e frumoasă! Iubesc viaţa!”.”
Iulian şi Cristina Rotaru, părinţii Dianei