Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oricine poartă un Everest în suflet; oricine urcă un vârf aspiră mai sus; dacă nu poate se resemnează, numind speranţa chiar aşa: “Everestul din sufletul meu”. Există însă oameni pentru care această metaforă e vie.
Din 1953, “acoperişul lumii” nu mai e secret. Hillary a fost primul care a urcat pe Everest, locul conjuncţiei cu Dumnezeu. Brusc, lumea s-a resemnat: “Mai sus, cu piciorul, nu se poate”. Sunt, acuşi, 60 de ani de când valuri de alţi alpinişti atacă, însă, sistematic, “muntele vrăjit”; pentru ei – epigonii recordurilor deja atinse – au mai rămas necucerite propriile limite. Alpinistul Mihnea Prundeanu are 27 de ani; la vârsta aceasta, cine n-ar crede în şansa lui de a ajunge, curând, pe Everstul la care se gândeşte de multă vreme? Deocamdată se pregăteşte să "atace" un alt vârf din Himalaya, ceva mai "scund": Nanga Parbat. Nefiind o provocare tocmai uşoară, ascensiunea necesită o pregătire prealabilă foarte temeinică. Expediţia, în care nu va pleca singur, e programată în vara ce vine. Dar detalii vom primi chiar înainte ca îndrazneţii alpinişti să pornească la drum.
Cine este însă protagonistul nostru, Mihnea Prundeanu? A copilărit la Râmnicu-Vâlcea, iar primele lui întâlniri cu muntele au fost în Cozia, Buila Vânturăriţa şi Lotru.
În 2005, şi-a ales meseria de geograf şi s-a înscris în Clubul Alpin Român. Muntele i-a dat, de la început, acea independenţă de care avea nevoie. Treptat, a descoperit alpinismul, provocarile sale pe verticală continuând într-un crescendo pe care-l consideră firesc. De câţiva ani, caută “acoperişuri”. După Alpi, a escaladat vârfuri în Peru şi în Kazahstan, iar acum se pregăteşte intens pentru Himalaya. “Saltul de la Mont Blanc la Khan Tengri mi s-a părut mare. Expediţia a fost însă un succes, iar asta mi-a dat încredere. De atunci, viziunea mea despre alpinism s-a schimbat: îmi doream să descopăr şi alţi munţi înalţi şi să am şi alte aventuri alpine în jurul lumii” – notează Mihnea Prundeanu în Jurnalul său.
Face parte din noua generaţie de căţărători pentru care alpinismul e calea perfectă spre cunoaşterea de sine. Muntele îi ocupă tot restul timpului, după ce îşi termină treburile, la Cluj, unde trăieşte dintr-o afacere de turism. Khan Tengri, un fel de munte-şcoală înaintea atacării Everestului, i-a prilejuit, în 2008, reflecţii dintre cele mai reuşite pe care merită să le cităm: “În 5 august, pornim pe vreme mai bună spre tabăra 3, plasată la 5.900 m în şaua dintre Vf. Umărul lui Chapaev şi Vf. Khan Tengri. Aici, ruta sudică şi cea nordică converg, ultima porţiune de 1.100 m diferenţă de altitudine, între tabăra 3 şi vârf, fiind comună. În tabăra 3 nu este nevoie să ne aducem corturi pentru că alegem să dormim în grotele săpate în gheaţă pe care alpiniştii ruşi le folosesc înaintea ascensiunii pe vârf. Ne culcăm devreme, pentru că urmează să plecăm, în zori, spre vârf. La 1:30 dăm deşteptarea, iar la 4 începem încrezători ascensiunea, încă pe întuneric şi frig. Iliuţă se întoarce şi el, la mai puţin de jumătate de oră de la plecare, din cauza unei tuse puternice şi permanente care îi provoca probleme respiratorii. Ascensiunea pe această creastă vestică a vârfului este, poate, cea mai tehnică porţiune a întregului traseu. Depăşim multe porţiuni stâncoase, friabile şi accidentate şi, chiar dacă ne folosim de corzi fixe, aceste pasaje ne obosesc puternic. După ce Iliuţă renunţă, rămân singurul băiat, iar alături de mine mai urcă Felicia Enache, Catrinel şi Cristina Pogăcean. Ajung pe vârf împreună cu Cristina, la 20 de minute după Felicia şi Catrinel, după 10 ore şi 45 minute de la plecare. La 7.010 m, vremea este superbă, peisajul deosebit (putem vedea dincolo de graniţa cu China), dar vântul e foarte puternic. Stăm pe vârf cam 10 minute, timp în care ne strângem în braţe, facem poze cu trepiedul somital şi mi se instalează durerea de cap. De bucurat, mă bucur mult mai mult jos, după coborâre.”
O mică statistică arată că, în 2008, pe Khan Tengri au urcat 20 de români, dar numai opt au ajuns pe vârf. Între ei, Mihnea Prundeanu. Mi-a plăcut să văd la acest alpinist de o modestie şi discreţie rare felul în care trăieşte bucuria întâlnirii cu muntele-frate. Nu e hedonism, nu e nirvana. E, cred, starea aceea de graţie a învingătorului care-şi depăşeşte limitele, asumându-şi, în acelaşi timp, condiţia umană.
În 2008, când era pe Mont Blanc, Mihnea Prundeanu a scris aceste frumoase note de căţărător: “Prima porţiune a traseului e stâncoasă şi mai friabilă, dar nu impune dificultăţi. Când creasta micuţă pe care ne deplasăm devine uşor orizontală, ne dăm seama că trebuie să traversăm gheţarul spre dreapta, după care să continuăm urcarea pe versantul opus. Zăpada proaspăt aşternută acoperă multe din crevasele pe care le-am văzut în pozele din refugiu. Trebuie să înaintăm cu atenţie sporită. Ne legăm în coardă şi pornesc înainte, încercând să-mi imaginez morfologia gheţarului, pe unde ar putea fi zona cu cele mai puţine crevase. Fără vreun incident, ajungem pe versantul pe care mergea traseul. Urcăm această creastă estică într-un ritm bun, zăpada bună, aproape îngheţată, ne favorizează. În apropierea vârfului, suntem întâmpinaţi de vânt puternic şi o mică porţiune stâncoasă ne impune un pic de căţărare... Vârful nu se lasă chiar aşa uşor urcat. La câţiva metri sub vârf ne adăpostim sub o stâncă şi ne pregătim psihic să ieşim pe vârf în plină bătaie a vântului. Iată-ne sus... cu camera video în mână încerc să cuprind cât mai mult din acest superb tărâm alb aşternut între cer şi pământ. Vedem vârfuri celebre spre vest: Matterhorn, Weisshorn, Zinalrothorn şi mai departe, Mont Blanc. Nu am cucerit nimic... am câştigat doar câteva clipe de intensă fericire aici, sus, deasupra civilizaţiei, a agitaţiei moderne de care deseori dorim să ne descătuşăm.” Drum bun, Mihnea Prundeanu, dincolo de Everestul tău din suflet, spre Everestul real!
