Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Hai, măi, mamă, că va fi bine!”. Tatăl îi vorbește fiicei privind-o cu ochii triști, mângâind-o pe părul moale cu o palmă bătătorită. De când i-a murit soția, Traian Popescu a început să se adreseze din ce în ce mai des copiilor săi folosind cuvântul „mamă”. O face mai ales atunci când ajunge în situații care îi par fără ieșire.
Cum este astăzi, când copila sa de 9 ani are o durere cumplită de măsea, iar el încă nu are niciun ban pus deoparte în casă pentru a o duce la dentist și ai curma suferința. „Hai, măi, mamă, că termină tata acoperișul ăla și-o să primesc niște bani”.
De când a rămas singur cu cei opt copii ai săi, Traian Popescu, din Cărbunești Sat, județul Gorj, a intrat în atelierul său de tâmplărie și nu a mai ieșit de acolo decât pentru a dormi câteva ore pe noapte sau pentru a pleca să muncească și pe la alții. De cele mai multe ori se duce la pat mai mult în genunchi, doborât de obo-seală după 18 ore de mun-că fizică extenuantă. Dar nu are altă soluție.
O naștere cât o moarte
În urmă cu trei ani, Traian avea o familie completă. Avea șapte copii și o soție însărcinată cu al optulea. Soților Popescu le-au fost dragi copiii și nu au vrut niciodată să facă avort. Le-a fost frică de Dumnezeu. Nu le era nici ușor cu atâtea guri de hrănit, dar, umăr la umăr, soții Popescu reușeau să treacă peste greutăți și să-și îndeplinească lună de lună visul lor comun: să-și țină toți copiii la școală. Dar într-o zi totul avea să se schimbe. Traian era plecat de o săptămână în celălalt capăt al țării, să repare acoperișul unui client. Între timp, acasă, soției îi venise sorocul, și femeia a plecat ca de obicei cu Salvarea la spital. Traian nu a știut. A aflat abia când a primit un telefon de la Poliție.
„Mi-au zis să vin urgent până acasă că... a decedat...”. Când își aminteşte își găsește greu cuvintele, luptându-se cu un nod în gât ca să continue. Când a ajuns la spital și-a găsit soția la morgă, iar copilul, la Terapie Intensivă. Era însă în viață și avea să supraviețuiască. Traian a ieșit pe holurile spitalului și a întrebat disperat, în stânga și-n dreapta, de ce i-a murit soția.
Dar cei în halatele lor albe ridicau din umeri, spunându-i că numai medicul care a operat-o putea ști. Iar tocmai acel doctor nu era de găsit. Nu a avut nici bani, nici timp să umble și să afle adevărul. A trebuit să-și înmormânteze repede soția, să o plângă pe ascuns și să caute soluții să poată să se descurce. A trebuit să-și reorganizeze viața astfel încât să muncească acum cât doi adulți.
Colac peste pupăză au mai venit imediat și cei de la Protecția Copilului să îi ia copiii. Chiar dacă ar fi fost soluția cea mai comodă pentru el, abia atunci l-a apucat cu adevărat dispetește de acel episod, Traian rarea. A refuzat răspicat, știind că la stat îi așteaptă pe copii o viață chinuită. S-a dus la tribunal și nu s-a lăsat până nu a obținut o decizie în instanță ca să-și poată crește copiii.
„Să învețe să nu ajungă slugă în sat”
Viața lui Traian Popescu a devenit un maraton zi de zi. Când se lasă noaptea trebuie să fi strâns cât să aibă ce le pune copiilor pe masă a doua zi. Uneori, mai ales iarna, când nu prea are comenzi la atelier, îl mai cuprinde panica atunci când vede frigiderul gol. Când am ajuns noi la el, era o zi bună. La masa de prânz reușise să aducă două batoane de salam, o mână de zarzavaturi din care a făcut ciorbă și o găletușă de iaurt. De jur-împrejur stau așezați cei opt copii. Sunt mai mulți decât numărul de farfurii pe care le are în casă.
Așa că cei mici se organizează să stea câte doi deasupra unui castron. Traian tocmai făcea aceleași veșnice calcule: cum să facă pentru a mai reduce din cheltuielile din ce în ce mai mari cu mâncarea. Și de fiecare dată îi vine în cap aceeași soluție: o vacă. În fiecare zi, cei opt copii ai săi beau cam patru litri de lapte pe care trebuie să îl cumpere din sat. Dar renunță repede la idee când își dă seama că, pentru a ține animalul în ogradă, ar trebui să sacrifice viitorul unuia dintre copii, care ar trebui să renunțe la ore pentru a merge cu animalul la păscut.
„Să meargă la școală și să învețe! Să ajungă oameni mari în viață, nu să rămână slugă prin sat. Să învețe, ca să își poată asigura existența din ușor, nu din greu”. Din greu, cum o face el. Și devine și mai greu odată cu creșterea copiilor, care au nevoie de haine noi din ce în ce mai des. „Ai mei îi văd pe ceilalți copii prin sat că sunt îmbrăcați cu haine noi, sunt mai «luxați», când ai mei mai sunt zdrențuroși. Și stau supărați. Zic să le cumpăr și eu așa cum au ceilalți. Ce să-i faci? Așa sunt copiii: ai, nu ai, trebuie să le iei”. Cei mici nu-și dau seama de greutățile prin care trece părintele lor, dar fetele mai mari văd amărăciunea din inima lui. „Îmi e milă de el că muncește mult ca să ne crească și nu se odihnește niciodată cum trebuie. Mai tot timpul e trist, și când e la masă, și când e în atelier”, spune Elena Popescu, fiica de 15 ani.
Ajutor pentru Traian Popescu. Familia Popescu ar avea nevoie de multe: de bani pentru a termina o anexă a casei, de care e neapărat nevoie acum, căci nu-i mai încap copiii în casa bătrânească. Ar avea nevoie de rechizite pentru școală, ar avea nevoie de alimente. Dar dintre toate acestea, Traian Popescu face apel să fie ajutat pentru a-și lua scule moderne de tâmplărie pentru a putea munci și mai mult. Deoarece cea mai mare tristețe a lui Traian Popescu este că, oricât de mult ar munci, nu îi ajunge niciodată timpul să producă atât cât trebuie. Cu ustensile moderne ar putea face mai multă mobilă în aceeași perioadă.
