Elveţia: frumoasă şi devreme-acasă

Despre Elveţia, fiecare cunoaşte câteva lucruri ce-i pot lăsa impresia că ştie cam tot ce e de ştiut. O mostră: "Ţara cantoanelor", referendumurile pe orice temă, păşunile cele mai grase, văcuţele cele mai fericite, St. Moritz, lacuri glaciare, ceasornicărie, ciocolată şi bănci. Mai nou, fără secret bancar.

Mi-a tăiat respiraţia pe şosele săpate în munte la înălţimi ameţitoare, când în dreapta vezi un gheţar, iar în stânga, o râpă adâncă. M-a făcut să mă foiesc de nerăbdare, descoperindu-mi micile tendinţe claustrofobe în tuneluri de kilometri întregi care străpung Alpii. M-a făcut să vreau să-mi strig bucuria gonind pe luciul unui lac, dar şi să îmi înghit un mormăit de frustrare de fiecare dată când vedeam câte un proiect, câte o realizare tehnică excepţională pe care ei, elveţienii, o prezintă cu naturaleţe.

M-a emoţionat Elveţia: frumoasă, deşteaptă şi devreme acasă. Frumoasă - pentru că peisajele nu mai necesită comentarii, fie că e vorba despre păşuni alpine, cascade, lacuri glaciare, sate cochete sau oraşe elegante.

Deşteaptă - pentru că aici prind viaţă în fiecare zi proiecte greu de imaginat într-o ţară cu fragmente de autostradă: centrală fotovoltaică la 3.545 metri altitudine, cea mai înaltă din lume (amplasată în vârful Masivului Jungfrau), avioane care vor face înconjurul lumii folosind doar energia solară, inclusiv noaptea (vezi www.solarimpulse.com) sau sedii de instituţii ale statului construite astfel încât să îşi autosusţină funcţionarea, folosind şi refolosind energia pe care o generează (vezi www.eawag.ch).

Devreme-acasă pentru că nici n-ar putea să întârzie, totul este organizat la secundă, inclusiv programul - să zicem! - unui grup de jurnalişti din Europa de Est invitaţi de Forum Est-Vest să cunoască Elveţia preţ de cinci zile. Întâlnirea la autocar, minutele alocate "scurtelor plimbări prin oraş" (o dată au fost 32 de minute, şi a fost mult!) sau încheierea programului oficial, toate n-au lăsat loc de întârziere sau schimbări de program.

CU TRENUL ŞI AUTOCARUL
Am călătorit cu autocarul, cu trenul şi cu vaporaşul, ceea ce înseamnă posibilitatea de a vedea cât mai mult din ceea ce Elveţia are de oferit. Pe de altă parte, înseamnă şi imposibilitatea de a zăbovi într-un loc care te-a fermecat. O bună idee ar fi vizitarea ţării la bordul trenurilor care le oferă turiştilor trasee speciale prin care să exploateze locuri şi peisaje potrivite tuturor pretenţiilor:

Expresul Bernina, Expresul Wilhelm Tell, Linia de Aur, Expresul Palmierilor sau Expresul Pre-Alpin (pentru detalii, www.swisstravelsystem.ch).

TRECĂTOAREA DIAVOLULUI
E greu să alegi ce-ai dori să revezi când printre opţiuni figurează Berna - capitala ţării, Zürich - centrul financiar, Montreux - o variantă autohtonă a Rivierei Franceze. Cu toate acestea, un loc special, la răspântia dintre istorie şi legendă mi s-a părut pasul St. Gotthard (sau San Gottardo, cum îi spun localnicii vorbitori de italiană şi retoromană). Situat la 2.108 metri deasupra nivelului mării, St. Gotthard este trecătoarea ce leagă Airolo, din cantonul Ticino, de Göschenen, din cantonul Uri.

Face legătura, de asemenea, între zona vorbitoare de germană şi cea vorbitoare de italiană şi e parte a traseului către Milano. Cazat acolo, în hotelul construit nu departe de un fost lăcaş al călugărilor, nu ştii ce să admiri mai întâi: întinderea nemişcată a lacului glaciar, stâncile care îşi închid perspectiva, verdele pătrunzător al ierbii sau albul usturător al peticelor de zăpadă. Ştii doar că nu-ţi vine să porneşti mai departe.

Legenda spune că podul peste apele învolburate ale Reussului a fost construit de însuşi Necuratul, care a răspuns chemării obidite a unui păstor. A cerut, în schimb, sufletul primului care va trece podul. Iar acel "cineva" a fost "ceva", mai precis, o capră. Istoria atestă, cu dovezi, că prin pasul San Gottardo a trecut, pe timp de iarnă, armata condusă de generalul rus Alexandr Suvorov, în 1799.

Sute de soldaţi au pierit în această zonă, în memoria lor ridicându-se două monumente, dintre care unul s-a construit pe un teritoriu cedat de Elveţia Rusiei, din dorinţa ca prezenţa trupelor ruse pe teritoriul elveţian să nu fie uitată. Dorinţă dificil de înţeles pentru est-europeni.

Dar, cum spuneam, surprizele apar, în Elveţia, când şi de unde te aştepţi mai puţin.

Ce nu ştiam despre Elveţia:
- membrii Parlamentului de la Berna nu sunt parlamentari "de profesie" şi nu primesc salariu pentru activitatea de legiuitor; ei au locurile lor de muncă în diverse domenii, iar de la stat primesc diurnă pentru zilele în care participă la lucrări

- are o rată a sinuciderilor de 1.300-1.400 pe an

- "numără" 1.638.949 de străini la o populaţie de 7.700.200 de persoane (potrivit statisticilor din 2008)

- aici se consumă anual 12,3 kg de ciocolată de persoană

- un suvenir sub forma celui mai simplu magnet de frigider costă 4,9 franci elveţieni (cel puţin la Berna)

- a cedat o mică suprafaţă din teritoriu Rusiei, în 1899; mai exact, un perete de stâncă în care a fost sculptată o cruce în memoria soldaţilor ruşi conduşi de generalul Alexandr Suvorov care au murit în pasul Gotthard din Alpi în 1799

- legenda "Podului Diavolului"