Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Poetul nepereche”, cum l-au numit unii critici, “ultimul romantic”, cum l-au definit alţii, Eminescu încă luminează suveran literatura noastră de la înălţimea de neatins a luceferilor pe care adeseori i-a coborât în versurile sale. Luna, care străluceşte la Agapia “cu lumina ei fecioară”, e a lui Eminescu, scria cândva Garabet Ibrăileanu. Marea – pe care n-a văzut-o niciodată - la ţărmul căreia îşi dorea să fie lăsat să moară, e tot a lui. Izvoarele, codrii, şesurile, “tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul” îi aparţin îmbrăţişate, îngemănate şI adâncite în strofe de nimeni mai frumos cântate. Au fost voci care au afirmat că “în afară de Eminescu totul este aproximatic în literatura română”. Dar pe noi, cei de azi, în ce măsură ne mai preocupă valorile naţionale? Ne respectăm poeţii măcar amintindu-ne arar câte un vers din opera lor? Daca da sau nu, “Eminescu să ne judece”, vorba lui Grigore Vieru!
“Trecut-au ani, ca norii lungi pe şesuri”
Blocul C10 din Valea Ialomiţei Nr 6 nu e mai breaz ca alte blocuri din Capitală. Fără rânduiala ţărănească a satului, fără un spirit specific locului, fără o conştiinţă comună, blocul e un spaţiu lipsit de identitate, unde o masă eterogenă de oameni pripăşiţi de te miri de unde vieţuiesc împreună fără să compună un stil de viaţă.
Aristide Neagu a fost 15 ani administratorul blocului C10. Cea mai mare parte a activităţii sale profesionale şi-a exercitat-o ca sculer-matriţer la “Semănătoarea”. Cu toate astea, Neagu este iremediabil îndrăgostit de literatură, şi-n primul rând de litearatura română. Deşi locuieşte cu soţia în numai 2 camere confort II sporit, are ticsite rafturile întinse de-a lungul pereţilor cu peste 1.000 de volume. În boxa de la subsol, printre borcane cu zacuscă, gemuri, lăzi cu cartofi, butoaie cu varză, recipiente cu ţuică, vin, vişinată etc., mai are depozitate încă 400 de cărţi. Sunt cărţi pe care le ştie pe dinafară paragraf cu paragraf. Momentan, cu spirit gospodăresc, dă c-o lopată zăpada de pe aleea centrală a blocului. “Fără doar şI poate Eminescu a fost cel mai mare poet al nostru. Cred că ştiu zeci de poezii de-ale sale pe dinafară începând cu “Ce te legeni, codrule?” ori “Scrisoarea a III-a” şI până la nemuritorul “Luceafărul”. De pe băncile şcolii am învăţat toate poeziile, că pe vremea mea se făcea şcoală, nu ca azi! Întotdeauna mi-a plăcut să citesc şI tare mult mi-aş dori să scriu o carte sau un articol de ziar!”
Lângă el îi ţine isonul, pălăvrăgind, Constantin Strat (66 de ani). Venit în Bucureşti cu mai bine de 40 de ani în urmă din Moldova, de la Podul Turcului, se consideră, indubitabil, “de-al lui Eminescu”. “O fost mare Eminescu, domnule, moldovean de-al meu! Eu am fost instalator de meserie, dar asta nu înseamnă că nu ştiu poezii de-ale dânsului”.
“Pe lângă plopii fără soţ”
Ieşită în faţa blocului Maria Suciu îşi supraveghea căţelul ce ţopăia vesel printre tufele de trandafiri îngropate în zăpadă. De 8 ani se mutase în acest bloc, venind din Suceava, unde fusese funcţionar contabil. “Am locuit la numai 50 de kilometri de Ipoteştiul lui Eminescu şi-ar fi fost culmea să nu-i ştiu poeziile, nu? Ba ştiu şI romanţe puse pe versurile dânsului”. Demonstrativ, începe să cânte cu voce joasă “Pe lângă plopii fără soţ”. “Cântecul ăsta i-l cânta Veronicăi Micle. În centrul Sucevei, lângă liceul Ştefan cel Mare, este un sens giratoriu. De sus vin şI se bifurcă două străzi care se întâlnesc în acel sens: una este strada Mihai Eminescu şI alta Veronica Micle. Mereu mi-a plăcut să cred că poetul se întâlneşte aici cu iubita sa, post-mortem, întru veşnicie. Cred că ştiu poveşti şI poezii de-ale lui Eminescu, aşa, cam cât un profesor universitar. Nu-i aşa domnu' Tudose?”, glumeşte doamna Suciu salutând un vecin. Cel interpelat, Tudose Marin, fost maistru la IPRS Băneasa, dă din umeri nepăsător. Pe lângă profesia în sine practicase cu conştinciozitate şI “meseria” de pescar amator. “Lasă-mă, doamnă, cu Eminescu tău! Pe mine mă interesează unde merg iarna asta la copcă, la baboi, n-am eu habar de poieziile şI de Eminescu dumitale!”
“Eminescu taie lemne”
Dacă cei din generaţia mai veche ştiu care este locul lui Eminescu în literatura română, îi pot recita poeziile pe dinafară, generaţiile care s-au succedat după momentul '89 au alte priorităţi. Nu este cazul să facem acum, aici, judecata actualului sistem de învăţământ. Dar nici nu poţi să fii indiferent când auzi că la o oră de literatură profesorul dă temă clasei să scrie o propoziţie despre Eminescu iar un elev de clasa a VII-a, a VIII-a, scrie năucitor: “Eminescu taie lemne”. O fi tăind el şI lemne cândva pe prispa bojdeucii din Ţicău, dar pericolul care ne paşte este că generaţia de azi riscă să rămână la nivelul toporului eminescian.
De intrarea în bloc se apropie Mihai Antonescu, elev în clasa a VIII-a. Vine – culmea! - de la două ore de meditaţii particulare la limba şI literatura română, materie de examen în vară pentru accederea la liceu. “Parcă am studiat ceva din Eminescu prin clasa a VII-a , dar nu-mi mai aduc aminte titlurile poeziilor. Nu ştiu versuri de-ale lui, dar mai am timp să repet până în vară, la examen”. La finalul cărţii “Viaţa lui Mihai Eminescu” marele critic literar George Călinescu scria: “Ape vor seca în albie şI peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şI câte o stea va veşteji pe cer în depărtare, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şI să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Dar până atunci, “Toate-s praf... Lumea-i cum este...şi ca dânsa suntem noi”
