Familia din curtea bisericii

Dumnezeu ne-a dăruit viaţă şi iubire. Şi ce mod de a-ţi arăta recunoştinţa faţă de El ar putea fi mai frumos decât de a împărţi aceste daruri mi­nunate cu ceilalţi?

Pentru preotul Dumitru Gherman, pentru fiul său, Dimitrie, şi pentru familia lor, acesta nu mai este nici întrebare, nici mirare, ci un mod de viaţă.
Iar Dumnezeu le-a întors darul, ajutându-i să îmbine iubirea pentru prezent şi viitor cu cea pentru trecut, când l-a trimis pe părintele Gherman în Parohia Sfânta Treime din Re­ghin, în curtea căreia îşi ducea anii din 1835, obosită şi zbârcită, prima şcoală românească din Reghin. Drag i-a mai fost părintelui de ea şi rău îi mai părea când vedea că n-o mai ţin zidurile. Dar în inima lui stăruia sentimentul că şcoala, "acest aşezământ de cultură şi spiritualitate ce a asigurat continuitatea învăţământului în limba română", cum o descrie el, trebuie să rămână în picioare, să-şi continue misiunea socială într-un fel sau altul. Însă cum aceasta nu a rezistat, s-a zbătut să o construiască din nou, la fel, în curtea parohiei.

În 2001 a început construcţia noii şcoli vechi. Urma să adăpostească bătrâni sau copii abandonaţi, părinţii nu ştiau încă ce, dar misiunea i-a fost imprimată în ziduri, prin dăruirea tuturor celor care au trudit să o ridice. "Enoriaşii ne-au ajutat cu muncă, cu bani... Oamenii minunaţi de lângă noi au muncit efectiv la ridicarea vechii şcoli", stăruie fiul părintelui, preotul Dimitrie Gherman, şi el slujitor al Domnului şi al omului în ace­eaşi parohie. Clădirea era aproape ri­dicată când Dumnezeu le-a scos în cale o fundaţie luxemburgheză, "Les convois humanitaires pour la Roumanie", care dorea un partener de încredere pentru proiectul ei: o casă pentru copii abandonaţi. "Însă veneau din lumea catolică şi aveau oarecare suspiciuni faţă de ortodocşi, povesteşte părintele Dimitrie, dar s-a trecut şi peste bariera de religie, pentru că era vorba despre copii.

S-au convins pe deplin când au văzut «şcoala» noastră. Dar pentru noua misiune aceasta trebuia să fie mai mare, iar ei şi-au luat angajamentul să o termine." Şi vechii şcoli i-au mai fost adăugate două etaje.

Aşa s-a născut în 2003 "Aşe­ză­mântul de tip familial Casa Maria II" în curtea Parohiei Sfânta Treime, care s-a angajat în faţa luxemburghezilor să o preia şi să aibă grijă de sufletele pe care le va adăposti. "La început, nu aveam mai nimic. Nu aveam paturi. Luxemburghezii aduseseră câte ceva, dar ajunseseră şi ei la fundul  sacului. Am început să alergăm, să întrebăm în stânga şi-n dreapta. A fost bine că n-am avut, surâde părintele Dimitrie, că ne-am ambiţionat, am căutat şi-am făcut. Pentru calculatoare şi imprimante multifuncţionale am făcut proiecte şi le-am obţinut."

"Unde-i greu, acolo-i şi frumos. Da­că fugi de greu, nici de frumos n-ai parte", îl completează părintele Dumitru, ca un ecou. "Îngerii ţin Ce­rul şi copiii ţin Pământul." Dar şi pe ei trebuie să-i ţină cineva, iar familia şi-a deschis braţele pentru cei 22 de co­pii, pe care-i creşte, şi pentru alţi 15 copii cu situaţii dificile, cărora le oferă sprijin în centrul de zi al aşezământului. 
O dată cu preluarea casei s-a înfiinţat "Asociaţia Filantropia Ortodoxă" filiala Reghin, al cărei preşedinte este părintele Gherman tatăl, iar director executiv  părintele Gherman fiul, care a reuşit să coopteze Primăria Reghin, Consiliul Judeţean Mureş, Direcţia pentru Protecţia Copilului şi să închege un parteneriat între aceste instituţii, Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Parohia Ortodoxă Sfânta Treime. Acum, toate pun umărul la creşterea copiilor din curtea bisericii.

De unde numele "Casa Maria"? Fiind lângă biserică, răspunsul firesc îţi pare: de la  Sfânta Fecioară. Dar nu. Sau nu direct, ci pe acele căi nebă­nu­ite, pentru că începutul poveştii "Casei Maria" pare absolut în­tâm­plă­tor. La începutul anilor ’90, pe ho­lu­rile spitalului din Reghin, unde, ca-n toate spitalele româneşti din acea vreme, îşi petreceau copilăria ţânci părăsiţi, luxemburghezii veniţi cu ajutoare au întâlnit-o pe Maria, o fetiţă care le spunea tuturor "mamă" sau "tată". Micuţa fiică i-a înduioşat. Apoi ceilalţi, toţi, copilaşii tuturor şi-ai nimănui. După numele ei, în 1994 fundaţia din Luxemburg a ridicat "Casa Maria I", ca o aripă a secţiei de Pediatrie a spitalului din Reghin.

În 2005, luxemburghezii i-au ru­gat pe preoţi să preia şi "Casa Maria I", iar acum şi aceasta este o casă de tip familial, unde sunt crescuţi cu drag 10 copii.
"După câţiva ani, continuă preotul Dimitrie Gherman cu ochii strălucind, tata a găsit în arhivele parohiei înscrisuri din vechea şcoală românească, ale unei asociaţii a femeilor ortodoxe române (femei mai cu stare), care se numea «Sfânta Maria». Ele ajutau copiii dotaţi să meargă mai departe la şcoli." Faţa i se luminează într-un zâmbet fericit. "Nimic n-a fost întâmplător! Luxembughezii puteau întâlni o fetiţă pe nume Ioana... Aici e frumuseţea în toată povestea asta! S-a reînnodat firul istoriei!"

E vineri, la amiază. Camerele cu câte două paturi, pe care se odihnesc animăluţe de pluş, sunt goale de copii. În hol strălucesc şase cămeşe lungi, albe, cu aripioare străvezii, ce-şi aş­teap­tă "îngeraşii" pentru spectacolul ce încheie "Săptămâna ar­han­gh­e­li­lor". Copiii cei mari sunt la şcoală, iar cei mai mici zburdă în curte. Unii joacă baschet la panoul din spate, ceilalţi încearcă să prindă fluturaşii de badminton în plasele paletelor. Mă prind cu ei în joc. Cu Ionuţ, care-mi povesteşte încântat despre tabăra din vară, de la mare, cu Eva, o frumoasă cu ochi verzi şi iute la minte, care m-a uimit cu seninătatea ei. (M-am scuzat când fluturaşul a zburat aiurea, şi ea, de la înălţimea celor 9 ani, mi-a răspuns: "E doar un joc, ne distrăm! Ne putem permite să greşim!") Sunt veseli, iar pe feţele lor nu umblă nici un nor. Nu îi întreb nimic de părinţii lor, pentru că nu vreau să le alung zâmbetul prin cine ştie ce cotloane îmbâcsite.

Cristian mi-a mulţumit pentru vizită, iar Cristinica – prichinduţa de 4 anişori – m-a întrebat, peltic şi serios, când mai vin. Vasi mi-a zâmbit timid. Cea mai mare fiică a casei, Sorina, este studentă la Drept. Copiii sunt mândri de ea ca de sora lor, pentru că sunt, toţi, o familie. Merg la şcoală, fac teme, merg în excursii, în tabere, se joacă şi îşi fac paturile când stau mamele cu gura pe ei. Că n-au doar o mamă, ci mai multe. În hol e un panou plin cu inimioare numite: "mami Olimpia", "mami Lili", "mami Mihaela", "mami Preuteasa",... sunt 13 inimi de mame. 

Casa parohială, care este tot în curtea bisericii, le e deschisă. Chiar când povesteam cu părintele Dimi­trie în bucătărie, Vasi a intrat şi s-a strecurat în cămară, de unde a ieşit cu un măr. Totu-i la comun. "Avem o singură grădină, o singură cămară, copiii noştri cresc cu ei, împreună. Parohia mai are un teren agricol. Din el mâncăm vara legume şi fructe proaspete şi ne gospodărim şi pentru iarnă. Copiii-şi culeg roşiile, castraveţii, merele, perele, cireşele, nucile cu mâinile lor. Duminica merg la Liturghie, unde cântă şi ascultă slujba." Părintele povesteşte, iar Codruţa, sora lui, îl completează ici şi colo. E şi ea una dintre mame, iar fetiţa ei le e surioară copiilor. În parohie e locul de unde vine dragostea. Dragostea preoţilor şi-a familiei lor, dragostea enoriaşilor care-i ajută şi ei, fiecare aşa cum poate.

Şi în curtea bisericii tot a mai ră­mas loc. Iar Parohia a pus la dispo­zi­ţia Asociaţiei Filantropia casa cantorală (casa destinată cantorului – n.r.) şi în 2004 împreună cu Pri­mă­ria Re­ghin au făcut şi obţinut primul pro­iect cu fonduri nerambursabile din Reghin: un centru comunitar pentru persoane vârstnice  "Sfântul Andrei". Opt bătrâni aflaţi în situaţii disperate au găsit acolo adăpost, iar alţi 80 de vârstnici primesc ajutor acasă. Un preot, un asistent medical şi unul social plus patru femei îngrijitoare la domiciliu le asigură bătrâ­ni­lor cele necesare. De la cum­pă­ră­turi, dereticat şi administrarea de tratament medical la însoţirea la slujbă şi primenirea sufletului. Iar din cei "2%" direcţionaţi către ea, aso­ci­aţia ajută, în fiecare an, câte un caz medical.