Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În vocea molcomă a baritonului se împleteşte acum trecutul cu prezentul. Văile blânde, pădurea din spatele bătăturii, livezile pline cu pruni ce-ţi tăiau respiraţia, din curtea bunicului său, toate amestecate cu vâltoarea replicilor pe scenă, cu întrebările curioase ale copiilor, cu zâmbetul de neegalat al soţiei sale. Ca să pătrunzi în lumea lui Vasile Chişiu trebuie să închizi ochii. Şi să asculţi. Să simţi tot zbuciumul copilăriei sale şi să crezi în visul pe care azi îl trăieşte. S-a născut într-o familie de oameni muncitori, acum 37 de ani, în Valea Lungă a Sibiului. Vasile era cel mai mic dintre fraţi. La numai 10 ani, mama îl trimitea cu trenul la Râmnicu-Vâlcea, să-i ducă mâncare fratelui de 18 ani aflat în armată. Şi băiatul nu se temea. De mic a fost învăţat să trudească. Cum intra pe poartă tatăl lui, îl şi întreba: ”Ai măturat la vaci? Ai tăiat cocenii?” Şi băiatul, repede îşi azvârlea ghiozdanul şi se apuca de treabă: tăia zeci de bostani până ce mâinile îi ardeau de durere, apoi îi fierbea pentru a hrăni cei peste 60 de porci care grohăiau în cocină. ”Aveam şi moară în curte şi trebuia să măcinăm. Trebuia să iau porumbul la sfârnit de pe cocean, apoi să-l fac mălai. Mergeam şi la colectiv, ca să ne facem norma, pe lângă ce munceam acasă”, povesteşte bărbatul. Iar dimineaţa, cu noaptea în cap, pornea pe drumul spre şcoală, mai mult pe jos, decât cu ”coteţul”, cum îi spunea el maşinii care ducea muncitorii la oraş. La 6:00 dimineaţa era în clasă. Copilul de atunci îşi scotea cărţile şi caietul şi, până la 8:00, când ceilalţi colegi soseau, îşi făcea temele. Acasă nu era timp de pierdut cu aşa ceva. Alteori, când era doborât de oboseală, punea capul pe bancă şi adormea. O vedea pe mama sa că roboteşte toată ziua, contabilă ba la o bancă, ba la o fabrică de lapte, ca apoi toată noaptea să se închidă într-o cameră rămasă goală, în care îşi pusese o masă lungă pe care aşternea mereu valuri de materiale pe care le picta pentru a le trimite la export. Cum ar fi putut el să se vaite, când tatăl lui se lupta aproape zi de zi cu câte două scroafe care fătau purcei, când trebuiau să muncească în arendă hectare întregi de pământ cultivat cu grâu, porumb, cartofi, deşi doar 20% opreau pentru ei, iar restul se ducea la stat? A îndurat şi vorbele copiilor mai răutăcioşi care îl strigau ”văcarul” şi strâmbau din nas când se apropiau de el din cauza mirosului ”care îmi intrase şi în piele”. Închidea ochii, suspinând, atunci când ceilalţi copii se duceau la film sau băteau mingea pe maidan, în timp ce el trebuia să îşi facă treaba. ”Dacă lipseam 10 minute din curte, imediat mă luau la întrebări părinţii. Fiecare dintre noi ştiam ce aveam de făcut, altfel nu ne-am fi descurcat cu atâta muncă”, spune bărbatul şi zâmbeşte larg, cu tot chipul. Aşa au reuşit să fie primii din sat cu baie în casă, primii care aveau un Trabant pe bătătură. Şi nu era sfârşit de an ca părinţii să nu-i îndeplinească cea mai arzătoare dorinţă pe care copilul de nici 12-13 ani o avea, ca răsplată a muncii sale: să meargă pe o bicicletă Pegas nouă, cu şa lungă şi ghidoane înalte.
Din zi în zi, parcă mai mult în sufletul băiatului se cuibărea ideea de a se face fermier. La 16 ani avea deja permisul de condus tractorul. Cu volanul era familiarizat, încă de când avea câţiva anişori, iar tata îl ţinea în poală când conducea maşina. Tot de mic, tata îl lua la biserică unde cânta cu el la strană. Mână-n mână, munca şi credinţa. Aşa a fost mereu. Curajul i-a fost mai mare câteodată decât putinţa. Dar nu şi-a abandonat niciodată planurile. A pornit cu 3 ha în arendă. Într-un an avea să aibă 100. Era doar un puşti cu ambiţii de om mare. Când îl vedea cum stă cu caietul în faţă făcând planuri de afacere, tatăl îi zicea mereu: ”ţi-ai prins mintea cu lucrul, cum alţii cu hodina”. ”Tare ar fi dorit să mă vadă şi pe mine cu vreo fată, că mai scot capul în lume”, chicoteşte artistul şi obrajii i se înroşesc. Avea 16 ani când a trecut peste voinţa tatălui şi a venit la Bucureşti, însoţit de mama, pentru a face un credit. Nu i-a fost uşor, dar l-a obţinut. Aşa a început să îşi cumpere combine, tractoare, instrumente de toate felurile pentru munca câmpului. ”Ajunsesem să dorm doar două ore pe noapte. O rugam pe bunica să mă trezească pe la 4:00 dimineaţa. Eu mă culcam pe la 2:00 dimineaţa. Şi tare mă mai supăram când nu mă trezea la timp. Pentru că o zi în care nu arai putea să însemne, la recoltă, două săptămâni lipsă. Ajunsesem să muncesc pământul şi noaptea, aveam nişte faruri uriaşe la tractor şi în faţă şi în spate, şi aşa făceam treaba. Îmi dăduse şeful de la Direcţia Agricolă două cărticele: "Cum se ară” şi "Cum se seamănă”. Pentru mine au fost ca un alfabet. Am învăţat toţi paşii şi făceam arătura ca la carte. Aşa a ajuns sa mă cunoască toată lumea prin zonă. Cumpăram ierbicide şi îngrăşăminte dintre cele mai bune, seminţe de calitate, pentru că aşa ai producţie bună. Ajunsesem să obţin şi 12 tone la ha. Zicea lumea "nepotul lu' Emilia a Bolborii este tare priceput, ăsta face arătură bună”, îşi aminteşte bărbatul şi-şi mângâie părul încărunţit de timpuriu, dat pe spate, asemenea personajelor clasice pe care le interpretează pe scenă.
Vasile Chişiu n-a crezut niciodată că dintr-un fermier priceput va ajunge artist recunoscut pe scena Operei Române. Că va cutreiera ţara cu spectacole de operă, că vocea lui va fi auzită de mari profesori şi mari artişti din Italia, Germania sau Ungaria, că va ajunge să facă Conservatorul şi să nu rateze nici un MasterClass. Mai ales că toată viaţa lui visa să fie un fel de JR Ewing din serialul Dallas. A renunţat treptat la idee, când a văzut cum statul îi pune beţe în roate. Ba îi reducea subvenţiile, ba îl constrângea să se asocieze cu vreun politician şmecher, bun doar să ia profitul. Citise chiar şi cartea lui Marx şi Engels despre cum a crescut valoarea pământului în America odată cu capitalizarea. Avea doar 21 de ani când a ajuns prima dată pe la diferite congrese internaţionale pe teme de agricultură. Fusese deja desemnat cel mai tânăr fermier din România, iar rezultatele sale erau date exemplu străinătăţii. Acolo, la petrecerile de sfârşit de întrunire, tânărul le cânta muzică de toate felurile, iar oamenii îl încurajau spunându-i ”maestre, trebuie să îţi cultivi talentul ăsta imens pe care îl ai”. Muzica nu-i fusese niciodată străină. Ajunsese să cânte muzică populară, iar artişti precum Veta Biriş, Lucreţia Ciobanu, Liviu Vasilică să-l iubească şi să-l aprecieze. S-a întâmplat odată, chiar la Mediaş, să ridice în picioare stadionul acela plin şi oamenii să scandeze ”Va-si-le, Va-si-le”, iar inima tânărului să se umple cu toată bucuria recunoaşterii harului său. I-a fost de-ajuns. S-a hotărât. A mers la Sibiu, a început să ia ore de muzică. ”Nu am timp de pierdut cu tine, tu nu ştii nici măcar notele, nu ştii să citeşti o partitură”, i-a spus ferm profesoara Crina Popovici, la care fusese trimis de către Lucreţia Ciobanu. Atunci, Vasile, i-a luat mâinile în palmele sale şi cu ochii în lacrimi i-a spus: ”doamna profesoară eu am 25 de ani, alţii la vârsta asta sunt deja pe scenă. Eu trei zile pe săptămână muncesc zi şi noapte la câmp, ca să termin treaba, fără să închid vreun ochi. Mama venea după mine noaptea pe brazdă să vadă dacă nu cumva am căzut în Târnavă. Eu aşa sunt. Dacă mă apuc de treabă, aşa o fac, intens. Dacă mă apuc de muzică, aşa o să procedez şi cu ea. O să învăţ zi şi noapte”. Şi studiul a continuat. Când era pe câmp, îşi lipea foile cu gamele pe grilajul din dreptul geamului de la tractor şi repeta. Oboseala era cumplită. Învăţatul, greu şi anevoios. A fost chiar la un pas să renunţe la muzică. Şi-atunci, parcă la un semn de-al lui Dumnezeu, o veche cunoştinţă din TVR l-a dojenit că lasă ca vocea şi talentul său să se piardă prea uşor. Iar s-a apucat de treabă. Mai sârguincios. În 2000 avea sa fie student la Conservatorul din Iaşi. După trei ani, bursier in Italia.
Doar pentru 3 luni avea bani de stat, însă şi-a prelungit şederea cu încă 9 luni. Prietenos şi sociabil, a ajuns să fie îndrăgit de colegii şi de profesorii italieni. El era cel care îi ducea în pieţele cele mai ieftine, îi ajuta să gătească, iar colegii îl meditau pe gratis. Tot în Italia a cunoscut-o şi pe cea care avea să-i devină soţie, doar câteva luni mai târziu, o lituaniancă ”mai înaltă decât mine cu 5 centimetri”, se amuză artistul. ”A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Am făcut toate cursurile posibile. Ca să fac rost de bani împărţeam fluturaşe pe stradă pentru 20 de euro”, îşi aminteşte Vasile Chişiu. Au trecut 7 ani de când cântă la Opera Română. Primul său salariu a fost de 5 milioane de lei. Când joacă în Rigoletto, în Traviata sau în oricare altă piesă, nu-i bucurie mai mare decât să simte că ”am reuşit pe scenă să îmbrac altă carne, să însufleţesc un personaj”. În copilărie a visat să se facă preot, mai târziu, fermier. A ajuns un artist care iubeşte la nebunie opera lui Verdi şi este pătruns de complexitatea muzicii lui Wagner. Dacă ar putea, şi-ar lua cei doi copii, soţia şi s-ar stabili în Germania. Nu pentru că nu şi-ar iubi ţara sau pentru că ar fi încetat să creadă în ea. Ci pentru că acolo talentul şi munca sunt răsplătite nu numai cu aplauze. A văzut el odată, când a fost în vizită în Germania, cum prietenii lui au plecat de acasă pentru câteva zile şi şi-au lăsat larg deschisă poarta si uşa descuiată, fără grija că cineva le va prăda casa. ”Aşa m-aş dori şi eu să trăiesc. Fără nici un fel de temere. în Germania sunt 83 de opere. Aş fi cel mai fericit, dacă aş cânta chiar şi în cel mai mic orăşel, alături de soţia mea, şi ea soprană, să am o casă cu uşi pe care nu trebuie să le încui şi să am linişte”.
