În Valea Morţii, la tribul Shoshone

Soarele arde. În California, şi nu un petic oarecare din California. E Death Valley. Valea Morţii. Astăzi pe lista parcurilor naţionale ale Statelor Unite. În urmă cu cîteva decenii, "acasă" pentru unul din multele triburi de indigeni.

Nativi americani. Piei Roşii. Sălbatici. Injuns. Sînt cîteva dintre "apelativele" primite de cei care aparţin continentului american de cînd se ştiu. Tribul Timbisha Shoshone se diluează pe zi ce trece. Ei au fost fugăriţi chiar şi de aici, din locurile acestea păcătoase ale Văii Morţii, unde nici animalele nu se încumetă să lupte pentru viaţă.

TIMBISHA. Aflu despre ei dintr-un pliant al Serviciului Naţional al Parcurilor. Tribul Timbisha Shoshone s-a aflat pe aceste meleaguri de mii de ani. Citesc o scurtă istorie a timbishenilor plus invitaţia de a le vizita satul, aşezat chiar în Valea Morţii. Mai departe, textul anunţa că Serviciul pentru Parcuri a semnat un angajament cu liderii de trib prin care cele două părţi conlucrează pentru menţinerea şi prezervarea parcului. Iar pentru aceasta, membri ai tribului sînt remuneraţi şi sînt ajutaţi să se susţină în viaţa de zi cu zi. Sună frumos, încurajator.

SATUL. Şi-atunci hotărăsc să le fac o vizită indienilor timbisheni. Îmi imaginez deja un trib multicolor, plin de viaţă, de activitate, de cultură şi tradiţii, de obiecte artizanale. Nu zic hop pînă nu sar pîrleazul şi numai bine ce ajung pe bătătura lor. Linişte. Amorţeală ca-ntr-o fotografie prost făcută. Pe un platou de nisip sînt aruncate colo şi colo cîteva locuinţe. Atît de departe de imaginea pe care o aveam în minte. E decolorat, e arşiţă şi încremenire. Un tur rapid prin aşezarea aceasta mult lăudată şi susţinută de autorităţile statale, numai ca să mă asigur că e şi locuită. De indienii pe care guvernul local îi ajută să-şi păstreze tradiţiile şi cultura. Ei bine, dacă o casă din lut ataşată de o măgăoaie de maşinărie care furnizează aer condiţionat, ataşată de un coş de baschet ruginit, înconjurată de zeci de mingi de golf aproape înghiţite de nisip şi cîteva bidoane de apă, secate, atîrnate de praful pereţilor, dacă asta înseamnă tradiţie şi cultură indiană înseamnă că am ajuns unde trebuia. Las gluma la o parte şi mă ambiţionez să găsesc o fiinţă vie în toată nemişcarea aceasta.

TEAMA. Pe o structură ce seamănă cu un adăpost pentru sinistraţi citesc un semn: "Timbisha Tribal Office", adică biroul tribal. Imediat se apropie, pe biciclete, doi bărbaţi şi-un cîine. Cîinele pe patru labe. Evident, un cîine destul de ameninţător, că tot scotea limba afară de-un cot ca să-şi etaleze mîndrie de colţi. Motiv pentru care mi-am adăpostit aparatul foto la întunericul rucsacului. Întreb şi eu cam ce poate vizita un turist în satul indian, iar ei dau din umeri. "Păi ce să vizitaţi? Aici sînt oameni, aici locuim. Iar la ora aceasta chiar nu ai cu cine schimba o vorbă. Sînt toţi în case. Ies numai dimineaţa, cînd căldura este suportabilă. De la nouă pînă pe la şase, şapte seara nu iese nimeni", explică un indian timbisha mai vorbăreţ, dar care îşi tot ascunde capul. Celălalt, nici atît. Mut. Îmi imaginez că oamenii aceştia au un motiv întemeiat pentru care se tem, şi acel motiv, cu siguranţă, nu eram eu. Îşi iau cîinele, destul de jăvruţă de altfel, şi pleacă.

HĂITUIŢI. În trailerul-birou, la o masă modestă, asudă muncind o femeie timbisha. Un maldăr de hîrtii, dosare, proiecte de arhitectură şi cărţi de vizită. Are şi un computer pe care îl foloseşte mai mult ca să îmi arate fotografii ale nepoţilor ei. Aparatul de aer condiţionat nu mai face faţă căldurii şi te miri cum de nu se aprinde toată grămada aceea de hîrtie. În ciuda aparenţei ei, femeia se arată foarte înţelegătoare. "Nu este nimic de vizitat aici pentru un turist. E doar o mînă de oameni din tribul nostru, cei care s-au ambiţionat să nu plece sub nici o formă. Suferim aici cu toţii." Suferă. Şi nu doar din cauza căldurii.

Îi dezvălui femeii că sînt interesată să aflu mai multe despre acest trib de indieni. Bucuria ei. Cu aparatul foto şi reportofonul pe masă, femeia se simte în largul ei să-şi dea drumul la vorbă. Aflu că bărbaţii se temeau, pentru că nu erau siguri de provenienţa mea. Au o slujbă de la serviciul de parcuri şi nu ar fi vrut să o piardă. Nu au încredere în nimeni. Oricine le vizitează bătătura, cred ei, vine cu intenţii rele. "Dacă pierd slujba aceasta, pierd totul. Tribul nostru a tot fost hăituit de prin anii 1880. Compania Pacific Borax ne-a invadat teritoriul străbunilor, forţîndu-ne să ne mutăm. Căutătorii de aur ne-au hăituit. În 1933, preşedintele Hoover a declarat Valea Morţii monument naţional şi iarăţi ne-au pus pe fugă. Ne-au tratat ca pe nişte hoţi, ca pe nişte impostori. Prezenţa noastră aici nu dădea bine la imagine", spune femeia, identificată acum sub numele de Barbara A. Durham, ofiţer tribal pentru prezervarea istorică. Ăl Mare, Appu, i-a aşezat pe aceste meleaguri şi le-a spus că ei sînt veşnici. Că nu au sfîrşit şi că au fost "născuţi o dată cu acest pămînt".

LUPTA. Colaborarea, şi aceasta destul de sărăcăcioasă, cu Serviciul Naţional pentru Parcuri a venit după o lungă luptă. Pentru supravieţuire. Aşa cum le este obişnuinţa, de cînd s-au născut, indienii Timbisha Shoshone se mută pe timp de vară în munţi. Căldura insuportabilă devine tolerabilă atunci cînd se dosesc la umbra semeţilor. Iarna, cînd temperatura e suportabilă, aceştia revin la casele lor. Obiceiul acesta a fost posibil pînă cînd, într-un an, nu şi-au mai găsit casele. Dar le-au construit din nou, cu supărare şi în linişte. Iarna s-au dus iar în munţi. La întoarcere, casele din nou distruse. "Servicul Naţional al Parcurilor dorea să scape de noi cu orice preţ. Cînd oamenii noştri erau în munţi, angajaţii parcului veneau cu jetul de apă şi distrugeau casele. Erau case foarte modeste, nu dura mult să le facă una cu nisipul", spune Barbara cu tristeţe vădită în ochi şi-n suflet.

LEGE. În 1936, văzînd că indienii se tot întorc în podişul Văii Morţii, acolo unde li se distrugeau casele în fiecare an, Servicul de Parcuri a semnat un acord cu Biroul pentru Afacerile Indienilor. Aşa a luat naştere "Timbisha Indian Village", o aşezare cu numai nouă case, o spălătorie şi-o piaţă, pe o suprafaţă de 16 hectare. "Atunci s-a sfîrşit cu modul nostru tradiţional de a trăi", spune Barbara, împreunînd mînile la piept, ca ale unui mort. Zeci de ani mai tîrziu, cînd autorităţile americane au văzut că nu e chip de "înţelegere" cu indienii Timbisha, le-a dat recunoaştere federală. Asta s-a întîmplat în 1983, după multe sacrificii şi proteste. Recunoaşterea însă nu le-a dat şi dreptul de a locui pe teritoriul lor. Alţi ani mai tîrziu, în 1994, a fost semnat Actul pentru protecţia deşertului californian de preşedintele Bill Clinton. După lobby-uri făcute de diverşi senatori, în act e inclusă o prevedere autorizînd Departamentul de Interne, în directă consultare cu Tribul Timbisha şi alte autorităţi federale, să identifice terenuri potrivite pentru stabilirea unei Rezervaţii pentru trib. Abia în noiembrie 2000, preşedintele Clinton a semnat în lege acordarea a peste 3.000 de hectare din statele Nevada şi California în proprietatea tribului Timbisha Shoshone. Aşa s-a creat prima Rezervaţie de indieni în Parcul Naţional Valea Morţii.

Nici banii nu i-au cumpărat. În 1979, o oarecare comisie a acordat indienilor Western Timbisha suma de 26 de milioane de dolari pentru teritoriile lor. Pentru că oferta nu era susţinută de lege, indienii şi-au rezervat dreptul de a o refuza. În 2004, preşedintele Bush şi-a dat acordul pentru tranzacţie şi legalitatea ei, iar timbishenii şi-au primit banii.

Barbara ar mai fi povestit multe. În timp ce vorbeşte o privesc ca pe un monument. Ca pe un simbol. Al timbishenilor şi al tuturor neamurilor lor. O femeie puternică şi la stat şi la voinţă. Ea este "extensia" unui trib de americani, nativi-americani, şi a istoriei lui. Îmi iau la revedere şi ies din nou în bătaia soarelui. Cu o părticică din istoria Americii învăţată de la cei care-au trăit-o. Şi nu din pliantele publicate de autorităţile statale.

Cuvîntul "Timbisha" se referă la materialul roşu care se găseşte în Munţii Negri (Balck Mountains) nu departe de satul tribal de la Furnace Creek (Death Valley). Străbunii Timbisha, the Old Ones, foloseau materialul acesta roşu, numit ocru, pentru a-şi vopsi feţele, pentru a-i proteja şi vindeca. "Oamenii noştri au trăit dintotdeauna aici. Creatorul nostru, «Appu», ne-a aşezat aici încă de la începuturile timpurilor. Valea şi locurile înconjurătoare pe care le frecventau străbunii noştri se numesc «Tupippuh», Tărîmul Nostru. Tărîmul nostru include valea şi munţii din apropiere, cîmpiile, poienele şi izvoarele. Alţii au venit şi ne-au ocupat teritoriul. Ne-au dat boli şi mulţi dintre noi au murit. Ne-au luat multe din cele mai importante locuri pe care le aveam. Izvoarele... locurile pe care le foloseam pentru a creşte mîncare. Locurile pe care le foloseam pentru practici spirituale. Ei nu aveau nevoie, nu doreau ca noi să ne continuăm tradiţiile spirituale, ritualurile, ceremoniile şi cîntecele şi nici limba. Numele locurilor noastre au devenit necunoscute pentru noi."