x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În inima Continentului Negru

0
Autor: Camelia Maria Manea 26 Feb 2013 - 22:17
În inima Continentului Negru
Vezi galeria foto


Despre cumiţenia locului
Africa este locuită de populaţii care supravieţuiesc încă de când s-a născut civilizaţia omenească. Aici s-au găsit vestigii de acum două milioane de ani.
De-a lungul timpului, oamenii locului au căutat să transforme şi să spiritualizeze lucrurile pe care le-au găsit în natură. La început se hrăneau cu plante şi cu resturile din prada animalelor; dar încet, încet au apărut meşteşugurile, şi-au făcut unelte, iar astăzi confecţionează obiecte elaborate.
Zonele în care cultura autentică s-a păstrat până astăzi sunt adevărate enclave de spiritualitate.
Toate resursele naturale sunt valorificate de populaţiile băştinaşe. Oamenii trăiesc într-o armonie perfectă cu natura şi o respectă cu evlavie. Animalele sunt venerate prin diverse ceremonii, iar o mulţime de plante sunt folosite în scopuri terapeutice.
Copiii cresc în cultul familiei, fraţii mai mari au grijă de fraţii mai mici şi, de regulă, părinţii merg la muncă, împărţindu-şi îndatoririle domestice.

Populaţia Hadzabe
“Sufletul zorilor” – aşa-i spun oamenii Hadza Planetei Jupiter – strălucea pe cer într-un fel straniu, diform, învăluind tufele pline de zgomote bizare (ţipete de maimuţe, cârâituri nemaiauzite de păsări, răbufneli, plescăituri...) într-o lumină alburie, poroasă oarecum, care făcea umbrele să pară că vibrează... E târziu în noapte şi nu mai pot dormi în cortul devenit acum înăbuşitor. M-am trezit să-mi schimb tricoul. De data aceasta, o umezeală rece, greu de descris în cuvinte, îmi dă fiori pe şira spinării... Abia acum sesizez că am nimerit într-o lume de care n-aveam cunoştinţă că ar exista. Citisem vagi povestiri prin cărţi sau pe Internet... În realitate, e, oricum, mult mai şocant! O tuse groasă, tuberculoasă, răzbate dinspre cortul bucătarilor. Ei sunt acum singura legătură a mea cu palpabilul lumii de unde venim noi. Când am păşit în cătunul Barbeig (aparent, sună oarecum SF, nu-i aşa? Te trimite cu gândul la “cyborg”… sau cam aşa ceva…), după patru ore nesfârşite de hurducăială pe drumuri desfundate, printre tufe nemaivăzute, prin praf şi ierburi aspre, înalte, veştede... am avut senzaţia că... am trecut prin tunelul timpului. Instantaneu! Eu nu mă sperii aşa uşor de schimbări şi nu-mi pierd cumpătul, dar totul s-a petrecut brusc şi complet pe neaşteptate!!!

Trei omuleţi cu priviri de sticlă, slăbuţi - mai mult piele şi os – îmbrăcaţi doar în pantaloni, urmăriţi atent de un băieţandru cu mişcări agile (singurul care poartă un fel de platoşă de piele uşoară pe piept şi duce pe umăr un arc suplu, din lemn, decorat din loc în loc cu bucăţi de piele de animal, cu tot cu smocuri de păr) îşi pregătesc atent săgeţile din lemn de trestie, rotindu-le vârful într-un amestec negricios, o pastă de culoarea catranului, apoi le îndoaie ferm şi le lasă uşor să se întindă la loc, după care le pun deoparte, ordonat, în ţărână. Ghidul ne explică aşa, numai pentru noi, coborând vocea, că acestea sunt săgeţi care nu sunt otrăvite şi nu fac rău... Aşa trăiesc ei – vânează păsări şi animale mici... În rest, ierburi... N-au fost niciodată la medic (eu mă gândeam la tusea pe care o auzisem din cortul bucătarilor – tuberculoza nu e deloc o boală spectaculoasă aici, unde-i plin de tânţari şi de musca-tzetze şi unde sunt frecvente cazurile de friguri, febră galbenă, malarie şi infecţii tropicale necunoscute nouă!) – omul care rezolvă toate problemele este şamanul... Din când în când, bărbatul mai vârstnic, cu buze groase şi mâini butucănoase se apleacă şi pufăie de zor câte ceva... Băietanul cu mărgele la gât şi platoşă din piele de animal zdrăngăneşte la un instrument muzical asemănător cu o cobză făcută dintr-un fel de tigvă mare. Sunetele seci se arcuiesc puţin pe marginea corzilor, apoi se rostogolesc şi vibrează în aer... E-un “cântec” vechi, o incantaţie, sunetele seci se reiau obsesiv, cufundându-i pe cei trei într-un fel de transă, mai ales atunci când îşi pufăie prafurile halucinogene...
În dreapta mea, pe o piele de antilopă tocită şi îmbâcsită de praf zace un tânăr despre care am crezut că-i bolnav. Am aflat că aşa stau ei, cad moleşiţi sub efectul halucinogen indus de starea creată după inhalarea prafurilor...

Săgeţile se rotesc necontenit în amestecul de culoarea catranului din ţărână. Cobza improvizată dârlâie fără oprire, omuleţii mei vorbesc o limbă numai a lor, care nu seamănă cu nimic din ce am auzit eu până acum... Vorbesc şi pufăie! Singur ghidul nostru ştie să rupă vorbe cu accent gutural în graiul Hadzabe. Uimiţi, colegii mei nu mai contenesc să facă poze şi să filmeze tot ce văd.

Zângăneala de la cobză a încetat şi profit de momentul de linişte ca să cercetez puţin locul – fără să vreau, privirea mi se opreşte asupra unui ghemotoc de adăpost rotund, “clădit” dintr un smoc de crengi şi mlădiţe firave acoperite cu frunze late – e micuţul lor adăpost protector împotriva razelor puternice ale soarelui de amiază, torid şi neîndurător! Radiaţiile sunt foarte puternice aici, la 300 de kilometri de Ecuator. “Coliba” e încropită stângaci, cu frunzele aruncate alandala peste câteva ramuri uscate prinse cu mlădiţe de liană în vârf ca să nu se dezmembreze de tot, iar înăntru e aruncată neglijent o piele de animal – cel mai confortabil fotoliu de prin părţile locului... O femeie vine curioasă şi ne iscodeşte cu privirea. De foarte aproape, dinspre adăposturile clanului Hadzabe, răzbate un scâncet de copil, tulburând puţin calmul cu care omuleţii de lângă noi îşi pregătesc săgeţile. Câinele, care trecuse neobservat până atunci, slab şi el şi ogârjit, se ridică puţin a lehamite şi se aşează la loc, proptindu-se pe picioarele de dinapoi. Ciuleşte atent urechile înspre tufişuri...

Deodată, fără cel mai mic cuvânt, cel mai tânăr dintre cei trei bushmen înhaţă arcul şi se îndreaptă grăbit înspre tufe. Pe urmele lui porneşte câinele, apoi mă agăţ şi eu şi încerc să ţin pasul în ritm cu ei. Om şi animal se strecoară cu mişcări mlădii printre tufele pe care eu le ocolesc mai greoi, încercând să-mi protejez camera. Băieţandrul scoate nişte sunete ca un strigăt de pasăre, se opreşte puţin, după care porneşte din nou... “Acum o să vedem cum e o partidă de vânătoare la bushmen...” îi aud pe ai noştri din spate şi mă întreb dacă o să putem vedea ceva pe viu, îmi doream, ardeam de nerăbdare să văd o întâmplare de vânătoare autentică, dar parcă îmi vine greu să cred că am putea asista la ceva de-adevăratelea aşa cum suntem acum, cu toată ceata noastră chitită să vadă musai şi să filmeze tot ce mişcă printre tufişuri. Sincer, eu n-am văzut mai nimic. Nişte păsări... un câine hămesit care mişuna de colo-colo şi băietanul firav care-şi zorea pasul ori de câte iro i se părea că vede ceva după ce-şi lansa ciudatele chemări fluierate. Deodată, băiatul înalt se opri, aplecându-se pe-un genunchi, apoi, foarte agil şi sigur pe el, şi-a încordat arcul cu smocuri de piele şi păr de animal, slobozind o singură săgeată. N-am avut timp să văd, să ascult, să filmez! Totul a fost atât de repede! Câinele s-a smucit înspre tufele unde zburase săgeata şi băiatul a pornit iute pe urmele lui. În câteva secunde, îl văd că se întoarce cu săgeata care acum avea înfipt în vârf micul trofeu: un ghemotoc de fulgi fără viaţă şi o dâră de sânge proaspăt pe lemnul lustruit de trestie... Străpunsese o pasăre mică, de mărimea unei vrăbii, cu coadă lungă, ca de ciocănitoare; capul îi atârna moale şi ochii sticleau fără viaţă, ca nişte mărgele. Săgeata pătrunsese prin piept si vârful se umpluse sânge proapăt... Nu pot să văd fiinţe ucise, pasărea aceasta cu capul lăsat pe dâra de sânge m-a făcut să mi se moaie picioarele. Ştiu că oamenii de aici n-au din ce trăi şi că ucid pentru a supravieţui, dar imaginea în sine era terifiantă. Câd i-am văzut cum le jumulesc pe loc, se bucură toţi de pradă ca nişte simple fiare ale pădurii, când am văzut cum le atârnă scheletele mici în crenguţele tufelor din bătătura casei, alături de coarne de antilopă şi alte asemenea “trofee”... Când mi-am dat seama ce trai au oamenii aceştia... am reuşit, în sfârşit să înţeleg că ne despart epoci întregi de istorie şi de tradiţie culturală...

... Cred că ar trebui să fim fericiţi că ne-am născut într-un colţ de Europa şi că purtăm o matrice culturală străveche, cu care ar trebui să ne identificăm în permanenţă, că avem o tradiţie mult evoluată faţă de alte locuri...

În prezent, populaţia Hadzabe din satul Barbeig abia dacă mai numără 1500 de suflete. Trăiesc izolaţi, între tufele răsfirate prin mlaştinile din zonele de vest şi de sud ale Lacului Eyasi şi în Valea Yaeda, spre est, pe coastele Mbulu. Unii dintre ei mai ajung la nord de Yaeda, în jurul oraşului Mang’ola. În timpul sezonului ploios îşi părăsesc firavele colibe, traversând toată partea sudică a lacului şi migrează spre nord, înspre Platoul Serengeti. La începutul sezonului secetos, revin în jurul Lacului Eyasi şi-şi încropesc din nou colibe din ramuri de copaci şi frunze. Trăiesc din vânătoare (păsări şi animale mici), principala sursă de hrană, mai mănâncă fructe de pădure şi miere. Cu toate că autorităţile tanzaniene au încercat anumite strategii şi au luat măsuri să îi aducă spre zonele urbane şi să-i convingă să se adaptateze la un stil de viaţă civilizat, s-a constatat că nu pot fi supuşi unui program forţat de integrare socială. În prezent, Hadzabii (cunoscuţi sub denumirea generică de “bushmen”) sunt singura populaţie din Tanzania care nu este scutită de taxe la stat. Teritoriile unde vieţuiesc sunt din ce în ce mai ameninţate din cauza secetei accentuate care cuprinde tot mai mult zona Lacului Eyasi, cu consecinţe devastatoare – scăderea populaţiei de animale, dispariţia multor specii de plante, hrana din ce în ce mai puţină, pericolul răspândirii bolilor…Teritoriile situate la vest de Lacul Eyasi au devenit rezervaţie privată de vânătoare şi în interiorul lor li s-a interzis etnicilor Hadza să facă ceea ce ei ştiau să facă de când se ştiu: să vâneze!

Valea Yaeda, mult timp nelocuită din cauza prezenţei masive a muştei-tzetze, este acum ocupată din ce în ce mai mult de crescătorii de vite din tribul Datoga. Triburile Datoga, mult mai bine organizate din punct de vedere social, având o tradiţie păstorească cimentată de multă vreme, au afectat prin prezenţa lor micile comunităţi Hadza, care s-au văzut nevoite să se retragă din teritoriile locuite timp de mii de ani. Datoga sunt crescători de vite şi păşunatul excesiv (oi şi, mai ales, capre) a dus la dispariţia tufişurilor şi restrângerea arealului de unde etnicii Hadza îşi procurau fructele de pădure şi vânatul.
Oamenii din zona oraşului Mang’ola produc foarte multă ceapă, pe care o livrează către pieţele locale. Mang’ola a atras forţă de muncă şi s-a produs un fenomen masiv de imigrare. Dacă la recensământul din 1984 au fost înregistraţi abia 2000 de cetăţeni, în 2004 numărul lor crescuse la 38000, ajungând la 50000 în 2008, cu consecinţe devastatoare în plan socio-cultural: Poporul Hadzabe a început să fie privit mai mult ca o atracţie turistică, mai ales după realizarea documentarelor din 2001, de la PBS şi BBC. Au început să pună preţ pe bani şi pe alcool (ca şi masaii, hadzabii nu cunoşteau băuturile alcoolice) şi au crescut cazurile de infecţie TBC.

O amplă analiză genetică a grupurilor de etnici Hadza relevă prezenţa a patru mari haplogrupuri, cu mai multe sub-grupuri, înrudite între ele sub aspect genetic, ale căror caracteristici indică înrudirea lor cu populaţiile de pigmei Mbuti şi Baka (în proporţie de 52 %), dar şi cu un alt grup cunoscut sub numele de Ju’hoansi, vorbitori ai variantei nordice a limbii Khoisan. Haplogrupul Elbla, destul de numeros (30% dintre etnicii înregistraţi şi studiaţi) prezintă caracteristici genetice comune cu populaţia Bantu, cu care probabil s-au încrucişat.
În 2007, administraţia locală care deţinea controlul asupra teritoriilor din zona Văii Yaeda a cedat 6500 de km2 familiei regale Al Nahyan din Emiratele Arabe Unite, pentru a-l folosi ca teren de vânătoare personal, astfel că ambele populaţii care locuiau zona – Hadzabe şi Datoga – au fost literalmente expulzate cu forţa. Puţinii etnici hadza care au opus rezistenţă au fost împuşcaţi, ceea ce a stârnit vehemente comentarii în presă până când toată această situaţie neobişnuită s-a clarificat şi înţelegerea cu clanul regal a fost revocată definitiv.

Actualmente, Guvernul tanzanian se pare că a recurs la un compromis. Deşi autoritatea statului interzice categoric vânătoarea în zonele protejate, s-a ajuns, totuşi, la concluzia că populaţia hadzabe reprezintă un caz cu totul special şi că această etnie, fiind aproape pe cale de dispariţie, ar trebui protejată prin lege, permiţându-se astfel etnicilor care au mai rămas să-şi ducă în continuare traiul în stilul lor tradiţional, fiind consideraţi o enclavă de civilizaţie şi cultură diferită de toate celelalte.

Hadzabii au o organizare socială diferită de a tuturor celorlalte triburi din Tanzania. Practic, nu există o ierarhie tribală, deci nu se recunoaşte autoritatea unui conducător, iar grupul funcţionează pe baza unei înţelegeri consimţite, asumându-şi fiecare diverse roluri în cadrul comunităţii. Grupările sunt structurate în bande de câte 20-30 de indivizi, cunoscute sub numele de “camps”. Fiind nomazi, n-au multe bunuri de apărat, iar în caz de conflict una dintre bande acceptă benevol să se mute în altă tabără. Uneori, o tabără poate ajunge la peste 100 de membri, mai ales în timpul sezonului când se culeg fructele de pădure. În general, locurile de tabără se schimbă datorită migraţiei provocate de alternarea anotimpului secetos cu cel ploios, astfel că familiile hadza se vor muta mereu între cel puţin două tabere în funcţie de vreme şi de sursele de hrană. Acest lucru nu este deloc greu deoarece adăposturile pe care le confecţionează ei, într-un mod foarte rudimentar, pot fi ridicate în câteva ore, iar bruma de obiecte de necesitate zilnică pe care le au (inclusiv copiii şi câteva animăluţe mici) pot fi transportate în spate în timpul migraţiei.
Tabăra este complet părăsită atunci când se îmbolnăveşte cineva sau când are loc un deces – credinţele lor ancestrale asociază răul provocat de boală cu locul unde s-a produs îmbolnăvirea, de aceea ei nu vor mai trece niciodată prin acel loc, pe care-l consideră tabu.
Hadzabii se hrănesc cu animale mici sau păsări din tufişuri, pe care le vânează cu multă dibăcie. Chiar şi copiii mici au arcuri pe măsura lor şi dovedesc o mare iscusinţă în mânuirea săgeţilor. În timpul coacerii fructelor de pădure ies cu toţii la cules sau adună rădăcinoase care se găsesc din belşug în zona Lacului Eyasi pe toată perioada anotimpului secetos.

Dacă se întâmplă ca un membru din banda hadza să ucidă un animal mare, de ex. o antilopă sau o girafă, îşi vor schimba cu toţii tabăra, instalând-o temporar la locul unde a fost ucis animalul până se termină “provizia” de hrană. Animalele mici pe care le ucid sunt aduse înapoi în tabără deşi, de foarte multe ori, hadzabii mănâncă pe măsură ce vânează câte ceva în timpul ”raidurilor” de vânătoare. De asemenea, dacă găsesc fructe din abundenţă, se hrănesc din mers şi abia după ce se satură, culeg pentru a aduce şi în tabără.

Când ies la cules, femeile se organizează, de obicei, în grupuri mai mari – însoţite obligatoriu de cel puţin un bărbat – şi aduc înapoi fructe depădure, miere sau fructe de baobab. Bărbaţii nu pleacă la vânătoare decât în grupuri de câte doi, doar în timpul anotimpului secetos, când există pradă şi hrana lor se bazează aproape exclusiv pe carne. Pentru a o procura, petrec uneori nopţi întregi stând la pândă în preajma ochiurilor de apă, unde ştiu că vin animalele la adăpat. Pentru a vâna animale mai mari, folosesc arcul şi săgeţile otrăvite. Otrava se obţine din ramurile unui tufiş numit Adenium coetaneum. Ocazional, în timpul vânătorii, bărbaţii pot fi însoţiţi de câini, deşi în 80% din cazuri, lucrul acesta nu se întâmplă.

În timpul anotimpului ploios, dieta este mai mult vegetală, constând în fructe sălbatice culese proaspete, din tufişuri, miere, tuberculi de plante, fructe de baobab şi foarte puţină carne. Grupurile se hrănesc cu ce pot – uneori prevalează hrana pe bază de fructe şi miere, dar sunt perioade când unele bande hadza se bazează mai mult pe tuberculi, în timp ce altele preferă carnea de vânat... Nu există o regulăanume, totul depinde de “ofertă” şi de preferinţele de moment...

Femeile folosesc un fel de “tehnologie” pentru a procura hrana, au nevoie de instrumente mici, cum ar fi cuţitele sau un fel de spatule mici (dacă nu, folosesc pur şi simplu beţele!) cu care sapă în pământ şi pe care le transportă într-o teacă de piele pe care o ţin agăţată de gât. De asemenea, ca să aducă în tabără fructele de pădure, confecţionează coşuleţe împletite din foi de plante, iar când dezgroapă tuberculi îşi pun nişte sandale din piele pentru a se proteja.
Bărbaţii îşi iau topoare, cuţite, arcuri cu săgeţi (otrăvite sau neotrăvite, în funcţie de pradă), ulcele mici în care să aducă mierea... Pentru protecţie folosesc încălţăminte de piele şi nişte scuturi, confecţionate tot din piele.
Există, se pare, un fel de “diviziune” a muncii – femeile culeg fructe sălbatice, tuberculi şi verdeaţă, în timp ce bărbaţii aduc miere, carne şi fructe de baobab.

Asemenea multora dintre populaţiile de vânători, hadzabii sunt monogami. Monogamia nu este un statut impus prin criterii sociale, ci este liber consimţită, iar selecţia partenerului se bazează mult pe atractivitatea fizică (simetrie, constituţie fizică, inflexiunea vocii), dar şi pe valorizarea unor trăsături care ţin de tradiţia lor de vânători: îndemânare, hărnicie sau calităţi care vădesc un caracter integru, cum ar cinstea.

Epilog la o poveste trăită departe de lumea dezlănțuită
În Africa sunt familii numeroase, dar africanii nu trăiesc sub stresul sărăciei. În general, ei conştientizează că-şi pot obţine cele necesare prin muncă şi valorizează resursele de pe lângă gospodărie.
Orice călătorie în Africa este o aventură. O aventură care presupune riscuri asumate atât în perioada de călătorie, cât şi în timpul căutării şi descoperirii unor tradiţii sau ritualuri la care africanii ţin în mod deosebit şi preferă să le păstreze, uneori, statutul de activităţi tabu. Bucuria cunoaşterii şi aprofundării unei alte culturi decât cea în care ne-am născut, descoperirea unor teritorii cu populaţii uimitoare, de care nu ştiam, admirarea priveliştilor de o extraordinară măreţie, vizitele în zone cu un patrimoniu istoric şi cultural fascinant sunt doar câteva dintre motivele care ne îndeamnă să călătorim spre zări aproape neatinse de civilizaţie, zgomot, poluare...







Citeşte mai multe despre:   africa

 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Schimbarea balanţei hormonale poate afecta vertebrele

Schimbarea balanţei hormonale poate afecta vertebrele
Cum copiii sunt iubiţi ca ochii din cap de către părinţi, este firesc ca aceştia să se îngrijoreze la orice detaliu în creşterea lor, mai ales în lucrurile observabile la coloana vertebrală, la picioare, la me...

În timp ce încalcă Referendumul pe Justiție, premierul Orban îndeamnă cetățenii să nu respecte deciziile CCR

În timp ce încalcă Referendumul pe Justiție, premierul Orban îndeamnă cetățenii să nu respecte deciziile CCR
Galerie Foto Apropierea alegerilor, după o perioadă de criză sanitară prelungită, ridică, și în 2020, o chestiune referitoare la Justiție. Atacurile, din ultima vreme, venite dinspre Palatul Victoria, către mai multe...

Explicațiile specialistului: de ce Marea Neagră nu e murdară

Explicațiile specialistului: de ce Marea Neagră nu e murdară
Galerie Foto Atrași de imaginile cu apele cristaline ale Mediteranei sau ale altor mări, din zone turistice foarte populare, mulți români sunt convinși că litoralul românesc este de mâna a doua, pentru că apa e mai mereu...

Povești nemuritoare cu măști de protecție pentru persoanele defavorizate, în nouă pași

Povești nemuritoare cu măști de protecție pentru persoanele defavorizate, în nouă pași
Galerie Foto Impusă ca o obligație trasată de la cel mai înalt nivel, purtarea măștilor de protecție pe perioada stării de alertă este în vigoare încă de la mijlocul lunii mai, odată cu expirarea stării de urgență. La...

Despre lipsa autopsiilor, așa-zisele laboratoare ale DSP și alte Bâlbe în vreme de pandemie

Despre lipsa autopsiilor, așa-zisele laboratoare ale DSP și alte Bâlbe în vreme de pandemie
Interviu cu Dr. Ligia Barbarii, medic primar de medicină legală, șef al Laboratorului de Genetică din cadrul Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici” din București.   - În cazul...

Armata suferă prima pierdere: restaurantul CCA, răpus de Covid

Armata suferă prima pierdere: restaurantul CCA, răpus de Covid
Galerie Foto Chiar în timp ce pregătea amânarea măsurilor de relaxare, care trebuiau implementate cu data de 1 iulie, Cabinetul Orban a decis desființarea Unității de Prestări Servicii și Alimentație a Ministerului...

Ludovic Orban, acuzat de trei asociații de judecători de presiuni asupra Justiției

Ludovic Orban, acuzat de trei asociații de judecători de presiuni asupra Justiției
Galerie Foto Pentru a doua oară, în mai puțin de o lună și jumătate, trei asociații ale judecătorilor din România critică modul în care Guvernul condus de Ludovic Orban, dar și afirmațiile premierului se raportează la...

Dragoș Frumosu: România poate hrăni 80 de milioane de oameni

Dragoș Frumosu: România poate hrăni 80 de milioane de oameni
Dragoș Frumosu, liderul Federației Sindicatelor din Industria Alimentară, a Băuturilor, Tutunului și Ramuri Conexe „SINDALIMENTA”, luptă de două decenii pentru industria alimentară și pentru cei peste...

Emil Lungeanu, autorul romanului ”Jocul”, care apare cu Jurnalul: „Scriitorul îşi câştigă existenţa într-un singur fel: prin posteritate” 

Emil Lungeanu, autorul romanului ”Jocul”, care apare cu Jurnalul: „Scriitorul îşi câştigă existenţa într-un singur fel: prin posteritate” 
Galerie Foto Emil Lungeanu - romancier, eseist, poet, autor de piese de teatru, critic la revista Uniunii Scriitorilor. Conform referințelor, este cel mai versatil scriitor român, manifestându-se în toate genurile și speciile...

După orice extracţie, nu trebuie să rămână loc gol

După orice extracţie, nu trebuie să rămână loc gol
Unii trec sănătatea danturii în categoria a doua, până când o durere de dinţi îi scoate din ţâţâni. Dantura este un organ de o importanţă deosebită, amânarea vizitei la medicul stomatolog duce la...

Povestea spectaculoasă a unei donații de 1,4 milioane pentru euroalegeri. Iei bani de la „Grindă”, donezi la PNL și câștigi un post la Cancelaria lui Orban

Povestea spectaculoasă a unei donații de 1,4 milioane pentru euroalegeri. Iei bani de la „Grindă”, donezi la PNL și câștigi un post la Cancelaria lui Orban
Galerie Foto Ana Maria Dimitriu, consilierul local de la Focșani, fostă angajată la biroul parlamentar al actualului ministru al Dezvoltării Ion Ștefan, zis “Grindă”, care a împrumutat, în primăvara trecută, 1,4...

Cad măști la nivel înalt: afaceri cu interlopi, polițiști și căsuțe poștale. În plin scandal Unifarm, ministrul Sanatății face milionare două offshore-uri din Cipru

Cad măști la nivel înalt: afaceri cu interlopi, polițiști și căsuțe poștale. În plin scandal Unifarm, ministrul Sanatății face milionare două offshore-uri din Cipru
Galerie Foto În plin scandal penal legat de achiziția făcută de Unifarm, în urma căruia directorul general Adrian Ionel s-a ales cu 60 de zile de control judiciar, pentru o presupusă șpagă de 760.000 de euro, Ministerul...

Arafat, plesnit cu elasticul măștilor de la Unifarm

Arafat, plesnit cu elasticul măștilor de la Unifarm
Galerie Foto Scandalul generat de punerea sub acuzare de către DNA a directorului general al Companiei Naționale Unifarm SA, Eugen Adrian Ionel, a dat naștere unui conflict mediatic între secretarul de stat în Ministerul de...

„Frăția generalilor” și un client DNA, tun de 5 milioane în prima zi de alertă

„Frăția generalilor” și un client DNA, tun de 5 milioane în prima zi de alertă
Chiar în ziua în care Executivul Orban a instituit, prin Hotărâre de Guvern, starea de alertă la nivel național, după cele două luni de stare de urgență decretată de președintele Klaus Iohannis, trei...

Eliza Roha, autoarea cărții polițiste ”Asasinat la Cracovia”: „Primul roman l-am scris la 54 de ani”

Eliza Roha, autoarea cărții polițiste ”Asasinat la Cracovia”: „Primul roman l-am scris la 54 de ani”
Galerie Foto Jurnalul vă oferă miercuri, 24 iulie, romanul polițist ”Asasinat la Cracovia”, o carte cu un univers detectivistic special. Pe lângă personaje, intrigi și crime ce amintesc de celebre autoare de gen - Agatha...
Serviciul de email marketing furnizat de