Omul care le cântă urşilor: "Dacă ai impresia că nu știi să cânți, atunci tu ești cel mai potrivit să o faci"

Dacă ești un urs mai slab de înger, care își vede de treabă în pădure, este posibil să te pască infarctul din cauza lui. De obicei cântă, dar ocazional mai și urlă, parcă din senin. În general, dai de el unde te aștepți mai puțin - pe poteci de pădure umblate mai mult de mistreți, pe la stâne în paragină unde acum mai trec doar lupii, sau în vârf de munte, trăgând un pui de somn la -15 grade Celsius.

Anii petrecuți colindând munții l-au făcut pe Ioan Stoenică să observe un fenomen bizar al Carpaților, care pare să sfideze legile fizicii. ”Ceea ce se întâmplă pe munte e tare ciudat: sticlele de plastic, odată golite – devin mai grele! Ambalajele în care a fost mâncarea sunt mai grele atunci când sunt goale decât atunci când erau pline! Știu că pare ciudat, dar dovadă stau sutele de sticle goale și pungi de plastic aruncate prin pădure sau pe marginea potecii”, glumește Ioan.

Tocmai acest fenomen l-a făcut să se depărteze de locurile umblate și să caute să vadă România de dincolo de stațiuni. ”Pentru majoritatea oamenilor, România înseamnă orașul în care trăiesc, Valea Prahovei și Mamaia. România de dincolo de stațiuni este mult mai frumoasă însă”.

Ioan Stoenică merge pe munte de când era copil, însă, abia din facultate, a început să se ducă de unul singur și pe poteci mai puțin umblate.

”La început am mers și eu în blugi care deveneau armură dacă se udau și înghețau, sau cu niște bocanci care se udau cum atingeau iarba udă sau zăpada. Am tremurat de frig în cort pentru că nu aveam izopren sau am cărat câte 3-4 tricouri de bumbac după mine, până să aflu că bumbacul nu e deloc bun pe munte. Nu e deloc confortabil, dar în felul ăsta înveți mai bine ce îți trebuie, înveți diferențele între fără echipament și cu echipament”.

Într-o traversare din Bucegi în Piatra Craiului și apoi din Iezer în Păpușa a trebuit să se oprească periodic pentru a-și sparge cu un ac bășicile formate de la mersul pe drum de pământ. În timp, însă, a învățat ce îi trebuie și de ce poate să se lipsească. Uneori, ultima zi de drumeție prin munți îl prinde cu câte o eugenie sau o ciocolată rămasă pentru hrană.

”Poți găsi afine, merișoare, fructe de pădure sau alte fructe – ceea ce poate contribui la refacerea proviziilor de energie – ca să nu mai spun că sunt delicioase”, spune Ioan!

This is Vrancea

Însă drumețiile nu numai că l-au întărit fizic, dar l-au ajutat să-și exerseze și aptitudinile de cântăreț - iar cu cât cântă mai fals, cu atât mai bine.

”Mi-a fost greu la început să mă obișnuiesc cu gândul că sunt singur într-o pădure sălbătica în care trăiesc și urși – dar asta nu m-a oprit, ci m-a făcut doar să învăț mai bine să cânt! E lucru știut că animalele sălbatice preferă să evite oamenii, de aceea trebuie să ne facem simțită prezența atunci când mergem prin pădure – mai ales în zone cu vizibilitate scăzută (vârf de pantă, curbă etc). Asta nu înseamnă să urlăm ca disperații și să facem în toate felurile – trebuie ținut cont și de ceilalți turiști de pe potecă. Un fluierat din când în când sau un cântec de veselie nu strică însă – iar dacă ai impresia că nu știi să cânți, atunci tu ești cel mai potrivit să o faci! Dacă oamenii nu suportă să te audă cântând, animalele de ce ar face-o? Sigur ar prefera să se îndepărteze”!

Sfatul de a nu urla ca disperații, însă, Ioan l-a dat uitării când a colindat Munții Vrancei, un loc unde îi place mereu să revină. Se îndrepta către Zboina Frumoasă, admirând natura, când, n-a mai putut să se abțină.

”Era bucuria de a retrăi sentimentul de dățile trecute, un sentiment pe care îl regăseam atât de asemănător, atât de specific acestor munți. Nu mai știu în ce moment am strigat pentru prima oară ceva ce mi-a rămas puternic în minte. Poate a fost când am ieșit într-o poiană înconjurată de culmi muntoase, poate a fost în primul desiș de pădure ce părea să nu fi mai văzut oameni de multă vreme. Era vorba de o concluzie puternică și atât de cuprinzătoare. Era strigătul de luptă din filmul cu cei 300 de spartani, adaptat însa la locul în care mă aflam eu: This is Vranceaaaa!”.

În ziua aceea, Ioan avea să urle de entuziasm: ”This is Vrancea”, de mai multe ori, până să-și dea seama că în bucuria lui a pus și urșii pe fugă.

”Nu am reusit să-i văd decât fundul mare și negru fugind printre tufe, doar pentru o clipă, de la circa 50 de metri depărtare. N-am vrut să-l sperii și bine am făcut! L-am simțit iar. Traversase printr-o mică șa pe unde urmă sa trec și eu, și se dusese în partea stângă a delușorului, într-o vale. L-am auzit că e acolo, dar nu-l vedeam. Nu voi uita niciodată acel sunet. Sunetul de urs care aleargă, zgomotul pământului sub picioarele lui, un tropăit puternic, cu crengi care trosnesc. Parcă ar fi trecut o turmă de cai! A făcut două ture, mai întâi spre dreapta, apoi s-a întors spre stânga. Pentru că începuse să-mi pară că se mișca haotic, am hotărât să fac gălăgie pentru a-l îndepărta. Și m-am îndepărtat și eu”.

Întâlnirile cu animalele sălbatice nu sunt rare, când colinzi munții. Ioan a învățat că cel mai bine e să rămâi calm și să te bucuri de priveliște.

”Altă dată am văzut o turmă de mistreți, vreo 20 de animale cu o mulțime de pui. Au ieșit din tufișurile din jurul meu, la circa 30 de metri distanță de mine. Au luat-o la fugă în direcția opusă mie, dar un puiuț rămăsese în urmă. Unul din mistreții adulți – poate chiar mama lui – s-a oprit să îl aștepte. A stat cu fața spre mine două secunde până când puiuțul a ajuns lângă ea și apoi au plecat relaxați mai departe. Nu pot să exprim bucuria pe care am simțit-o în acele momente în care am stat nemișcat, așteptând ca ei să se îndepărteze”.

Ioan merge pe munte fără multe opriri cât e lumină afară, bucurându-se de priveliști. Noaptea, însă, care îl poate prinde în pădure sau pe la câte o stână părăsită, trebuie să asculte zgomotele sălbăticiei.

”Cel mai înfricoșător a fost când am dormit primele dăți singur în cort sau în stâne părăsite. Stânele sunt abandonate pe timp de toamnă-iarnă, așa că pot fi folosite ca adăpost. Dar să fii singur înconjurat doar de sălbăticie, poate fi un sentiment neplăcut la început. Orice zgomot pe care îl auzi în afara stânei îți produce fiori de teamă. Și pădurea nu e deloc tăcuta noaptea! Gândul că cei mai apropiați oameni de care ești în acele momente sunt cei care se află în avionul ce trece pe deasupra, poate fi un gând plăcut și înspăimântător în același timp. Acum lucrurile s-au schimbat pentru mine, acum pot să mă bucur de liniștea aceea – cu tot cu zgomotele ei suspecte. Pentru că ajungi să ințelegi mai bine natura și animalele și ești mult mai împăcat cu prezența ta acolo”.

Un pui de somn la minus 15 grade

Ioan nu se simțea prea împăcat cu situația, însă, când, în timp ce urca pe Leaota, într-o zi de iarnă, vedea peste tot prin zăpadă urme de lupi. Planul său era să ajungă la o stână pe care o cunoștea, însă și-a dat seama că urma să-l prindă noaptea pe drum, iar cu atâția lupi prin preajmă, n-ar fi fost deloc o idee bună. Așa că a tras la o altă stână, însă una din care nu mai rămăseseră decât câteva scânduri și vreo câteva bârne, în loc de acoperiș.

Scândurile ar fi servit rezonabil drept perete care să-l protejeze de vânt, iar bârnele le-a folosit ca suport pentru un pat improvizat. Nu avea rost să întindă cortul, pentru că, dacă lupii se decideau să-i facă o vizită, nu ar fi avut pe unde să scape. Drept acoperiș a folosit foaia de cort, așa că, atunci când s-a lăsat întunericul, iar afară erau -15 grade, Ioan se băga în sacul de dormit, conceput însă pentru minimum zero grade Celsius.

”Când m-am întins pentru prima oară în sacul de dormit, sentimentul a fost copleșitor. Până atunci, tensiunea, gândul de a construi acel adăpost improvizat, gândul că vine noaptea și că trebuie să fac ceva, m-au ținut destul de în priză, detașat de alte sentimente, cum ar fi frig, foame, oboseală sau altceva. Dar când nu mai aveam nimic de făcut decât să stau întins și să simt, atunci m-au invadat o mulțime de sentimente, un val incredibil apărut din senin, care s-a lăsat cu câteva lacrimi și suspine, ba de tristețe, ba de bucurie”, povestește Ioan.

În adăpostul său, termometrul pe care îl avea la el arăta -10 grade. Pe site-urile de specialitate, se anunțau -15. Pe măsură ce noaptea trecea, Ioan începea să simtă tot mai mult frigul. Ca să-și păstreze energia, mai ciugulea câte un baton de ciocolată, însă era destul de greu, pentru că avea o cagulă pe cap, cu deschizături doar în dreptul ochilor. Iar dacă o ridica, era și mai rău, pentru că de la frig îi curgea nasul, iar ceea ce rezultase îngheța. Chiar și așa, Ioan a reușit să doarmă câteva ore. A și visat.

”Țin minte, a fost amuzant chiar și pe moment, deși atunci nu puteam să râd. Am visat ca eram undeva, probabil acasă, și mă spălam pe mâini cu apă caldă! Ce vis minunat”!

Din când în când, însă, Ioan își aprindea lanterna de pe frunte pentru a vedea dacă sunt lupi prin zonă. În orice caz, dacă nu erau lupi, erau niște zgomote destul de bizare.

La un moment dat, s-a gândit că, în ciuda frigului, noaptea e prea frumoasă ca să nu facă și niște poze. A încercat o vreme să le facă cu aparatul de la piept, fără să scoată mâna din sacul de dormit. Apoi a luat decizia de a ieși din sac pentru câteva secunde.

”Tremuram tot și mâinile îmi înghețau pe aparat. Dincolo de Vârful cu Dor, un reflector de discotecă (sau de mall) luminează cerul, fiind vizibil și din locșorul meu de la capătul lumii. Mă gândeam glumind că poate e reflectorul de la noul Mall din Cotroceni, cel mai mare de nu știu unde. Și lumea stă la căldurică în Mall. Ce bucurie”...

Restul nopții l-a petrecut mai trăgând câte un chiot, din când în când, ca să-și semnaleze prezența și ațipind de mai multe ori, pentru câteva minute. A doua zi, ajuns în vârful muntelui, umbra lui se reflecta în nori, creând un curcubeu (fenomenul Gloria). Meritase să petreacă o noapte pe ger.

”Excursiile pe munte sunt pline de astfel de momente magice, care se așează în straturi, unul peste altul, în tine. România e o țară în care munții sunt incredibil de frumoși și unii chiar își păstrează sălbăticia pe care o aveau cândva. De aceea eu nu simt prea tare nevoia să merg prea departe, în alte țări, avem aici mult mai mult decât am crede. Astfel s-a născut în mine și dorința de a descoperi locuri noi din România, de a cunoaște mai bine frumusețile locului unde m-am născut. România nu se rezumă la Valea Prahovei și la litoral – avem atât de multe de descoperit, locuri care să ne bucure și pe care să le punem în valoare. Asta încerc să fac și eu, așa cum pot, prin expozițiile de fotografie pe care le-am avut și le voi mai avea”, spune Ioan.

Fotografiile sale cu sălbăticia României au apărut în mai multe expoziții din toată țara. De altfel, fotografiile făcute de el chiar pe Leaota, vara trecută, au fost selectate în cadrul unui proiect de conservare a habitatelor naturale din aceste locuri.