La masă printre călugări.

Fara hoteluri, restaurante, magazine si van­za­tori, Muntele Athos e un nonsens pentru cei ce se asteapta sa regaseasca, aici, confortul vietii de-acasa.

Prima masa pe care am luat-o la Muntele Athos n-a fost de natura sa ma faca sa inteleg cum se hranesc fratii calugari. In chilia cu hramul Sf. Dumitru din apropiere de Karies se gatea caracatita si langusta pe jar; gandul m-a dus, initial, la insoritele mele vacante in Creta, cu seri pe muzica de “lavouto' si supeuri de traditie locala. Pe urma, mi-a trecut chiar prin minte ca n-ar fi rau daca m-as hotari, intr-o zi, sa ma calugaresc. Ca si cum caracatita si langusta zilnica m-ar fi putut vindeca de frustarile postcomuniste, redan­du-mi, ulterior, sensul veridic al vietii!...

La nici o zi de la prima experienta culinara, pe drumul spre Manastirea Iviron, l-am intalnit pe calugarul sihastru Porfirie, care mi-a stricat toate socotelile. Pe scurt, omul acesta n-avea nimic de mancare si, in general, traia dintr-un sac de cartofi si unul de grau pe an. Nu e bine, mi-am zis, si am cautat alte exemple. Parintele Ilarie de la Schitul Lacu fierbea o bucata de ton decongelat, pentru ca era zi de sarbatoare. La Cutlumus, cucernicul Ioanichie facea sarmale ca in Bucovina, de se lingeau grecii pe degete de placere. La Prodromu, fratii tocmai spintecau un banc de pesti (foto sus).

Lumea calugarilor athoniti bucatari se arata diversa si nu era timpul pentru concluzii. De aceea, m-am gandit sa-mi iau drept reper mesele de porfir ale trapezei din Vatopedu (foto jos), unde am servit un meniu impecabil, sub arcadele pictate de elevii lui Panselinos. Reper, dar nicidecum regula de baza. Nici Vatopedu si nici celebrul, deja, parinte Epiphanios, autorul unei carti de bucatarie athonita care se vinde pana in peninsula scandinavica. Impreuna cu sfintia-sa am cerce­tat trecutul viilor sadite, intaia oara, de Sfantul Athanasie si resuscitate de carismaticul parinte la schitul Mylopotamos, de unde vinde vin manastiresc in toata Europa si peste Ocean pana in Canada.

Observatia mea este ca exista, la Athos, ca in orice societate, un minimum si un maxim in materie de hrana. Athosul are retete uimitor de simple, care pot trece drept rafinate, dar si meniuri ritualice grele. In toate, se afla, insa, un echilibru, un efect al rugaciunilor necontenite. Acest echilibru face, probabil, ca la Muntele Athos anumite forme de cancer, mai ales cele ale tractului digestiv, sa nu mai atinga pe nimeni.