La porţile albastre ale Infernului (VIDEO)

Din nou acasă, după vreo zece ani. În Tudor Vladimirescu, un sat aşezat între Prut şi Jijia, în sudul judeţului Botoşani. Tata s-a bucurat că i s-a întors băiatul de la oraş. Şi nu oricum, ci pe bicicletă. Că nu degeaba a muncit atâţia ani printre străini.
Dimineaţă ies în ogradă. Trag aer în piept şi simt cum mă cuprinde pofta de viaţă.
Deodată, un bărbat începe să plângă. Vocea lui răzbate dinspre poartă, umple toată ograda şi mi se înfige în urechi:
— Văleeeeu! M-a uciiis! M-a uciiis!
S-a întâmplat de mai multe ori ca oamenii din sat de la mine să se omoare între ei. Dar niciodată în curte la tata. O iau la goană spre poartă, desculţ prin găinaţ şi pietriş.
De la distanţă văd un moş cum se ţine cu mâinile de cap şi ţipă ca din gură de şarpe că a fost ucis. Alături, frate-meu cel mare îşi vede liniştit de treabă cu băieţii lui, repară ceva la tractor.
— Ce ai, domnule, cine te-a ucis? — îl întreb pe moş.
— Criminalaaa! Destrăbălata! M-a ucis! M-a ucis cu lopata! Vrea să mă omoare, vrea să scape de mine în intenţia ei...
Bătăile între soţi, cu unelte agricole, nu sunt ceva nemaivăzut în sat la mine. Ştiu asta de când eram copil. Poate generaţiile noi să mai fi modernizat recuzita.
— Dar de ce să te omoare?
— Are ea pe cineva cu care se iubeşte, nenorocita! Şi vrea ca să se scape de mine, înţelegi? Când mă prinde, dă în mine cu ce-i cade la mână. Cu lopata! Mă ucide ca să mă omoare!
— Cum aşa? Cu lopata?
— Douăzeci de lopeţi mi-a dat!
— Adică nevasta îţi căra lopeţi în cap şi mata le numărai?
— Păi ce era să fac? Aşa au venit: una, două, nouă, nouăşpe, douăzeci!
Începe iar să ţipe că l-a ucis nevasta. Se legănă într-o parte şi-n alta şi plânge. Fără lacrimi. Deodată se opreşte din bâţâială şi se uită mirat la mine:
— Dar dumneata cine eşti?
— Eu sunt de la Comisia pentru Combaterea Alcoolismului la Sate— spun în glumă.
Omul e beat criţă, nu merită să vorbesc serios cu el. Spre deosebire de mulţi consăteni care pe la zece dimineaţa nu mai ştiu cum îi cheamă, el e mangă încă de la şapte.
— A, ia stai aşa... zice moşul uitându-se dintr-o parte la mine... nu cumva dumneata eşti domnul ziarist care am memorat eu că scrie la ziar? Vasilică, nu?
— Viorel, îl corectez.
Începe iar să plângă:
— Fratele meu ziarist, să dai la tine acolo cum m-a ucis nenorocita... să scrii... Cu lopata! Cu muchia de la sapă mi-a dat! M-a înţepat cu furca în spinare, sunt înţepat peste tot. Şi am venit la fratele matale să mă ducă cu maşina la Albeşti, dragul meu, să o declar la poliţie. S-o ia de pe capul meu, s-o ducă la puşcărie. Acuma mi-e frică să mă duc acasă...
— Ia un buchet de flori şi du-te la ea, poate...
— Nţ, nu merge!
— Părerea mea e că n-ar trebui să te duci acum la poliţie... Nu cred că poliţia ar lua în serios o declaraţie făcută la beţie... Te mai alegi şi cu o bătaie, zău. Du-te când ai să te trezeşti.
— Văleu! Dar când să mă trezesc, fratele meu ziarist, când să mă trezesc dacă eu umblu numai beat?
— Fă şi matale o pauză şi du-te la poliţie.
Se uită neîncrezător la mine. Se scarpină în cap. Nu-i place deloc ideea cu pauza.
— Ştii ce? Dă-i dracului cu poliţia lor cu tot. Că de câte ori i-am chemat tot mie mi-au dat amendă. Şah-mat!
Abia acum îl recunosc. Într-un târziu. E nea Petrică al lui Ioniţă, din capul satului. Frizerul. Când veneam prin sat, mă duceam pe la el să mă tund şi să joc şah. O singură dată l-am bătut. Nu sunt un jucător prost, dar şi aşa el putea să mă bată chiar fără o tură. De aia n-a avut şahul succes în satul meu. Fiindcă l-a omorât Petrică: numai el câştiga, nu mai avea niciun farmec să joci.
— Mai joci şah, dom' Petrică?
— Nu mai am cu cine. Sunt prea bun. Sunt un campion, omule. Când lucram în Dobrogea, am ucis toată Dobrogea la şah, mă-nţelegi?  In Iaşi, am ucis tot Iaşul. Profesori de facultate, doctori şi avocaţi. Ştii ce ziceau de mine? Ziceau: "Băi, eşti prea bun, să moară mama!" Chiar aşa ziceau. Cu cine să joc? Cu mine. Da-mi dau singur şah-mat, că-s prea bun.
— Dar de tuns mai tunzi?
— Ah, tund ca la oraş, fratele meu, ca la marile saloane. Văd că eşti cam niţos şi cam nebărbierit. Hai să te ferchezuiesc pe loc, că am sculele la mine.
Îmi prinde bărbia între degete şi îmi suceşte capul într-o parte şi-n alta. Mă examinează preocupat, printre gene.
— Nţ, nţ, nţ, nu-i frumos, nu-i ca la un domn.
Scoate din buzunar un brici şi mi-l arată. Mâna îi tremură de parcă ar fi legat la înaltă tensiune.
— Vezi-ţi de treabă, nu-mi dau eu beregata pe mâna matale! Nu vezi ce te scutură damblaua? Nu mă bărbiereşti, mă faci salam!
— Lasă că îi mai iau acum din joc! — zice domnul Petrică. Şi scoate din buzunarul de la piept un şip de plastic. Îl duce la gură şi trage un gât, două, trei. Omul bea spirt medicinal! Bea cum aş beau eu apă. Alcool sanitar Mona. Când ridică sticluţa la gură, parcă n-ar avea nimic în mână. Cum e cerul de albastru, aşa e şi spirtul.
După ce se şterge la gură, bate de două ori cu piciorul în pământ, de tare ce-i spirtul, şi întinde mâna drept în faţă, ca la gimnastică: nu-i mai tremură deloc. Stă într-un picior şi nu se clatină. Parcă a băut ca prinţul din sticluţa fermecată.
— Dom' Petrică, matale când nu bei, parcă eşti beat. Ia uite ce treaz pari când te îmbeţi!
— Pentru că satelitul îmi dă putere şi poftă de mâncare. Romul şi vodca... e un... e un parşiv în viaţa mea!
În sat la mine se bea satelit. Un amestec de alcool sanitar şi apă. Când eram copil, cine avea spirt medicinal avea tot satul în mână. Se găseau destui bărbaţi care pentru o sticlă de spirt îţi săpau grădina, făceau chirpici, tăiau lemne. Se făcea speculă cu spirtul medicinal, s-au strâns averi. Pe atunci nu se găsea băutură. Dar văd că izvorul albastru nu a secat nici după revoluţie, când pe fiecare uliţă a apărut câte un chioşc.
— Nu vreau să mă bărbiereşti, dom' Petrică. Aş vrea în schimb să facem un şah. Nu te supăra, dar creierul matale e înecat în spirt, stă ca broasca în formol. Acum aş putea să te bat şi eu o dată. Să te ucid!
— Exact aşa am ajuns, fratele meu! Ce vrei să facă omul în satul ăsta?
Se întristează brusc. Mai trage un gât de lichior de toporaşi. Şi începe să plângă iar, scuturat, cu sticla în mână. Pe urmă o ia cătinel către poartă, gârbovit. Pare un bătrân fără vlagă, pe ultimul drum. Şi nu e decât cu câţiva ani mai mare decât mine. Cândva admiram mintea omului ăstuia.
Mă bucur că nu am rămas în sat. Ce destin aş fi urmat? Dacă rămâneam, poate nici bicicleta asta nu aş fi avut-o.
Până seara mai văd vreo doi cu satelitul la gură. Ãştia nici măcar şah nu ştiu. Sunt îmbătrâniţi şi uscaţi. Scuipă albastru. În sat miroase a spital.
Plec a doua zi, nici nu mă mai uit înapoi. Pedalez cât pot de tare. Trec prin sate, unul după altul, cu ochii în pământ. Parcă mă tem să privesc în sus. Un cer albastru ca spirtul acoperă satele Moldovei.