Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mircea. Mircea cel Mare. Nu, nu e domnitorul roman! E Mircea Ifrim, celebrul, marele sef de restaurant cazut de la inaltimea unui erou direct in mocirla saraciei. Pe vremea comunismului avea lumea la picioare. Era sef de restaurant. Salariu bun, bacsis cat cuprinde! Seara se scalda in bani. Femeile i se inchinau ca unui pasa. Chipes, era frecventat si adulat ca un star de film. Foarte inalt, elegant, avea o infatisare asemanatoare cu aceea a lui Florin Piersic. Macinat insa de o meteahna: bea. Uneori cam mult. Incet-incet, sefii comunisti au inceput sa il ia la ochi. Odata cu problemele, a inceput sa bea si mai mult. Pana a ajuns sa fie dat afara. Femeia l-a lasat. Retras, a trait ani de zile in casa sa luxoasa din Tg. Cucu. In timp, aceasta a ajuns o paragina. L-am cunoscut foarte bine. De la un timp nu se mai ingrijea deloc. Murdar, cu un fes pleostit pe cap, colinda bombele de cartier, baruri ca vai de mama lor, unde beau vin din surcele numai saracii. Din cand in cand ii cauta pe vechii lui colegi, acum prosperi sefi de restaurante, intreprizatori grasi. Acestora li se facea mila de el si-i dadeau de baut, il cadoriseau cu bani. Insa Mircea nu refuza un sprit nici de la ultimul sarac. Nu s-a ingrijit de sanatate, care i s-a deteriorat treptat. Finalul i-a fost asa cum il banuiti: a murit ca un caine, in amarata lui casa in paragina, la putin dupa ce a trecut de pragul varstei de 60 de ani. “Avea artrita, probleme cu ficatul si multe altele. La un moment dat ii taiase doctorii si un picior, dar chiar si asa, nu a mai rezistat, in ultima perioada chiar se ruga sa se termine mai repede chinul”, spune un vecin de-al barbatului, care ii deplange soarta. Tanar, el nu stie ca Mircea a fost unul dintre oamenii de vaza ai orasului!
Era un ospatar de elita al tarii, selectat mereu pentru litoral
Mircea Ifrim a facut cariera ca ospatar. La un moment dat a ocupat functia de sef de sala la restaurantul Vanatorul din Iasi. Dupa ce in anii ’70 mergea acasa cu sacosa de bani, barbatul a ajuns un cersetor amarat, care se bucura si daca ii daruiai un leu. Dupa ce fusese recunoscut drept unul dintre cei mai aratosi ospatari ai Iasiului, in cativa ani, a ajuns o epava. Am intalnit mai multe persoane care l-au cunoscut, unul dintre ei este Constantin Benta, un patron de restaurant postdecembrist. Acestia mi-au povestit cum acesta s-a specializat in meseria de ospatar dupa ce a terminat sapte clase de scoala. Apoi a trecut pe rand pe la majoritatea restaurantelor importante ale orasului. La un moment dat a ajuns “sef de gradina”, cum se spunea pe atunci. Nici un semn nu arata ce avea sa urmeze. Pe la inceputul anilor ’80, cand sotia sa, Didina, l-a parasit a inceput sa bea foarte mult. Mai mult, in 1986 isi da demisia de la locul de munca motivand faptul ca trebuie sa o ingrijeasca pe mama sa, bolnava de diabet. “Si la serviciu, la restaurant, vorbea intotdeauna de mama sa, zicea ca trebuie sa mearga acasa sa vada cum se descurca. Periodic ii ducea cate ceva”. Insa, la putin timp, moartea mamei sale avea sa puna capac la toate. Sotia lui era o femeie extrem de frumoasa. Semana ca marile actrite ale vremii, parca era sora geamana a Angelei Similea. Mircea a lucrat si la luxosul restaurant Select, pe atunci a fost colega cu Maria Sahaidac. Inalt, elegant, politicos si priceput in meseria sa, Mircea se impunea drept unul dintre cei mai buni oameni ai restaurantului. Era selectat mereu pentru a activa pe Litoral, alaturi de ospatarii de elita ai tarii.
Boemia sa, iertata in comunism, de neiertat in capitalism
In ultimii ani, Mircea a fost parasit de toata lumea. Cersea banii de bautura prin toate bombele, carciumile si barurile nenorocite ale orasului. “Numai el a fost de vina pentru toate ce i s-au intamplat. Pentru ca nu a avut vointa sa se lase de baut. Colegii sai de la restaurante au incercat sa il ajute, insa fara a se ajunge la rezultatul scontat”, a povestit Constantin Benta, care a fost coleg cu el la restaurantul Select si unde Benta avea sa ajunga patron. El a explicat faptul ca inainte de 1989, pe vremea comunistilor, astfel de comportamente, abateri de la conduita normala, mai puteau fi tolerate, mizandu-se pe efectul retrogradarilor din functie. Insa dupa 1989 asa ceva era de netolerat. A fost concediat. “Pacat de soarta lui, de cariera lui, pentru ca era un ospatar istet, un bun profesionist, atragea clientii si era respectat de colegi. Era un barbat distins, aratos si cultivat, cu mare priza la femei, pentru ca realmente arata bine, era aproape un playboy al vremurilor sale”.
Ultimii ani, inmormantarea
In ultimii ani, Mircea a fost bolnav si singur. Statea intr-o fundatura a soartei, pe Fundatura Armeana, in Iasi. “Cand era sef de sala la Moldova nu bea. A ajuns insa in cele din urma ca vai de capul lui. Imi pare rau ca a murit, era prietenul meu cel mai bun, ne spuneam unul altuia necazurile si ne ajutam. Mi-a spus ca atunci cand moare sa-l imbrac in costum alb, asa cum era imbracat in vremurile lui bune”, spune Dan Borsieru, cel mai bun prieten al sau, cel care i-a purtat de grija in ultimii ani, atunci cand i se facea rau. De altfel, Mircea, in ultima perioada, nu mai spera la ceva bun de la viata. Isi astepta practic sfarsitul. “A facut complicatii, a avut artrita, medicii au fost nevoiti sa-i taie chiar o parte dintr-un picior, n-a mai rezistat si s-a stins”, povestea zilele trecute un alt cunoscut de-al sau.
Casa sa, care a ajuns o ruina ca si el / Foto: Cristinel C. Popa
Colegul sau de necazuri, Dan, n-a lipsit de la inmormantare. “Are un frate, sta in CUG, el s-a ocupat de tot pentru cimitir. Daca au venit colegi de la restaurante? Da, au fost cativa. Insa a fost trist, lume putina”. Asa a fost inmormantat eroul restaurantelor iesene, printul tavernelor, cersetorul bodegilor, seful de restaurant frumos ca un star de cinema caruia i se inchinau femeile frumoase ale Iasiului. Frumosul nebun al orasului cazut la statura de cersetor. Asa si-a sfarsit viata pe pamant un adevarat talent al prestarii in restaurantele iesene, idolul picolitelor, regele neincororat al chelnerilor. Si odata cu el, una dintre cele mai triste povesti de viata din ultimii ani.
