Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
ORNITOLOGIE PENTRU AMATORI ● Zuzu cea hoaţă şi liota de mâncăcioşi
Un mic compendiu despre menajeria noastră. Sătui de atâta scandal
politic, sufocaţi de "zilele NATO" şi căpiaţi de problemele cotidiene,
vă propunem o evadare în... redacţia noastră. • VIDEO
ORNITOLOGIE PENTRU AMATORI ● Zuzu cea hoaţă şi liota de mâncăcioşi
Un mic compendiu despre menajeria noastră. Sătui de atâta scandal politic, sufocaţi de "zilele NATO" şi căpiaţi de problemele cotidiene, vă propunem o evadare în... redacţia noastră.
România, ţara câinilor maidanezi, a reuşit performanţa de a da lumii cel mai inteligent câine fără stăpân. Cel care, urmărind cu coada ochiului oamenii, reuşeşte să facă faţă traficului infernal şi să rămână în viaţă. Stă cuminte, în mulţime, aşteptând ca la stop să se facă "verde" pentru a putea traversa. Merge la pas, este atent la ce fac pietonii pentru a nu greşi şi pentru a nu ajunge sub roţile maşinii. Se mai întâmplă şi d-astea. Şi cu oamenii, şi cu câinii. Pentru că nu totul ţine cont de reguli. Aşa e viaţa. Dacă ar ţine, Jurnalul Naţional n-ar mai fi o mică menajerie. Căci aici am dorit să ajung. La menajeria noastră, obiect de studiu pentru cercetători.
APARTE. Comuniunea om-pasăre a căpătat dimensiuni nebănuite în redacţie, trecând pragul hrănirii porumbeilor-grămadă, al cuiburilor de pe aerul condiţionat sau din ghivece. Pentru că, de aproximativ o lună, a apărut ea. Sau el? Îmi place să cred că este o "ea", pentru că prea îi plac bărbaţii. Ce-i drept, i-ar putea plăcea şi altfel, dar parcă nu ar mai avea acelaşi farmec.
La început, am crezut că-i întruchiparea "dreptului la replică". Scriseserăm, exasperaţi, un articol uşor isterizat despre înmulţirea ciorilor în Capitală. Despre stolurile de ciori care preferă zonele de lux ale oraşului, despre cum a ajuns Bucureştiul capitala lor şi despre zgomotul infernal pe care-l fac dimineaţa şi seara pe culoarul din Primăverii. Să fi trăit Ceauşescu să le vadă...
CARTE DE VIZITĂ. Am botezat-o Zuzu, dar ca alint e Ciorex. Nu bag mâna în foc pentru alte departamente care şi-o revendică pe mica şi obraznica înaripată Zuzu. Probabil i-au dat alte nume. E o stăncuţă, cel mai probabil, după umilele noastre căutări pe Google. Unii spun că-i corb, alţii o coboară la rangul de simplă cioară, dar ea este cu siguranţă "altfel". Nici penajul, dar cu atât mai puţin comportamentul nu o recomandă drept cioara "simplex". Are program special de entertainment, face turul departamentelor, ne ia pe rând la jughinit, aterizează zgomotos pe aerul condiţionat şi pătrunde cu tupeu în birou. Dar mai ales pe birou. Ne vizitează pe rând. Mai întâi bărbaţii preferaţi. Ulterior, nesuferiţii. Nu-i place, dar adoră să-i enerveze. Se urăsc reciproc, dar Ciorex perseverează.
CU SCOP PRECIS. Ea nu cedează, pentru că are interese. Şi nu mâncarea este baza, ci joaca. Şi scărpinatul în creştet. Ah, şi masajul! Da, masajul uşor, al gâtului fin de cucoană moţată, răvăşitul penajului şi abia pe urmă hrana. Când o vezi cum se topeşte de plăcere la scărpinat, cum îşi dă ochii peste cap şi se lasă pe spate, lasciv, mai că ţi-ai lua o zi liberă, să i te dedici. E o curată, orice frimitură i-a rămas pe cioc este îndepărtată nervos, prin ştergerea negriciosului eventual de mâneca persoanei pe care a poposit. Căci îi place să le stea pe umeri bărbaţilor şi să-i mai şi ciugulească uşor de urechi sau gât. Pe noi, damele, ne tolerează. Suntem luate în calcul doar atunci când suntem singure în birou sau dispuse să ne ocupăm de ea în exclusivitate, lăsându-i pe domni să lucreze în linişte.
FURĂCIOASA. Şi fură. Nu orice. Adoră cărţile de vizită, pixurile, creioanele şi pliculeţele colorate: ba de ketchup, ba de ness, ba de zahăr. O atrage roşul. Îi plac obiectele strălucitoare, dar mai ales cele zgomotoase. Tastaturile sunt viaţa ei! Cu tot cu mouse şi mouse-pad! Îi plac banii (ca oricărei femei, nu?) – aducându-le aminte unora de datoriile pe care le au faţă de colegi – şi, dacă nu eşti atent, ţi-i înhaţă. Este o antifumătoare înrăită, îţi smulge ţigara din gură cât ai zice peşte, goleşte scrumiere şi cară pachete de ţigări în locuri numai de ea ştiute. Încerc să-mi imaginez cuibul ei, un mic ABC de cartier...
SPIONAJ LA SCARĂ MARE. O bănuiesc de reîncarnată. C-o fi lucrat la Scânteia sau la Secu asta nu mai ştim. Dar prea e curioasă şi prea se pricepe la spionat! Aşa şi-a şi făcut intrarea: spionându-ne preţ de două zile de pe aerul condiţionat, comentând, pe limba ei, Dumnezeu ştie ce. Apoi a ţopăit pe tastaturi, contribuind la restartarea computerelor şi chiar la descoperirea, în străfundurile memoriei hardughiei, unor fişiere demult uitate. Are o memorie fantastică, inclusiv a vocilor. Îşi recunoaşte imediat prietenii, chiar dacă vocile lor sunt estompate de zidurile care ne despart departamentele. Şi, pentru că a reuşit să ne capteze atenţia, a trecut şi la cucerirea de teritorii, făcând ordine prin păsăretul "inferior", recte porumbeii veşnic în căutare de mâncare. Din când în când se zburleşte şi lansează un simulacru de atac, îndepărtându-i pentru scurt timp, fugărindu-i printre scaune şi arătându-le calea spre libertate. Uşa!
Un mic compendiu despre menajeria noastră. Sătui de atâta scandal politic, sufocaţi de "zilele NATO" şi căpiaţi de problemele cotidiene, vă propunem o evadare în... redacţia noastră.
România, ţara câinilor maidanezi, a reuşit performanţa de a da lumii cel mai inteligent câine fără stăpân. Cel care, urmărind cu coada ochiului oamenii, reuşeşte să facă faţă traficului infernal şi să rămână în viaţă. Stă cuminte, în mulţime, aşteptând ca la stop să se facă "verde" pentru a putea traversa. Merge la pas, este atent la ce fac pietonii pentru a nu greşi şi pentru a nu ajunge sub roţile maşinii. Se mai întâmplă şi d-astea. Şi cu oamenii, şi cu câinii. Pentru că nu totul ţine cont de reguli. Aşa e viaţa. Dacă ar ţine, Jurnalul Naţional n-ar mai fi o mică menajerie. Căci aici am dorit să ajung. La menajeria noastră, obiect de studiu pentru cercetători.
APARTE. Comuniunea om-pasăre a căpătat dimensiuni nebănuite în redacţie, trecând pragul hrănirii porumbeilor-grămadă, al cuiburilor de pe aerul condiţionat sau din ghivece. Pentru că, de aproximativ o lună, a apărut ea. Sau el? Îmi place să cred că este o "ea", pentru că prea îi plac bărbaţii. Ce-i drept, i-ar putea plăcea şi altfel, dar parcă nu ar mai avea acelaşi farmec.
La început, am crezut că-i întruchiparea "dreptului la replică". Scriseserăm, exasperaţi, un articol uşor isterizat despre înmulţirea ciorilor în Capitală. Despre stolurile de ciori care preferă zonele de lux ale oraşului, despre cum a ajuns Bucureştiul capitala lor şi despre zgomotul infernal pe care-l fac dimineaţa şi seara pe culoarul din Primăverii. Să fi trăit Ceauşescu să le vadă...
CARTE DE VIZITĂ. Am botezat-o Zuzu, dar ca alint e Ciorex. Nu bag mâna în foc pentru alte departamente care şi-o revendică pe mica şi obraznica înaripată Zuzu. Probabil i-au dat alte nume. E o stăncuţă, cel mai probabil, după umilele noastre căutări pe Google. Unii spun că-i corb, alţii o coboară la rangul de simplă cioară, dar ea este cu siguranţă "altfel". Nici penajul, dar cu atât mai puţin comportamentul nu o recomandă drept cioara "simplex". Are program special de entertainment, face turul departamentelor, ne ia pe rând la jughinit, aterizează zgomotos pe aerul condiţionat şi pătrunde cu tupeu în birou. Dar mai ales pe birou. Ne vizitează pe rând. Mai întâi bărbaţii preferaţi. Ulterior, nesuferiţii. Nu-i place, dar adoră să-i enerveze. Se urăsc reciproc, dar Ciorex perseverează.
CU SCOP PRECIS. Ea nu cedează, pentru că are interese. Şi nu mâncarea este baza, ci joaca. Şi scărpinatul în creştet. Ah, şi masajul! Da, masajul uşor, al gâtului fin de cucoană moţată, răvăşitul penajului şi abia pe urmă hrana. Când o vezi cum se topeşte de plăcere la scărpinat, cum îşi dă ochii peste cap şi se lasă pe spate, lasciv, mai că ţi-ai lua o zi liberă, să i te dedici. E o curată, orice frimitură i-a rămas pe cioc este îndepărtată nervos, prin ştergerea negriciosului eventual de mâneca persoanei pe care a poposit. Căci îi place să le stea pe umeri bărbaţilor şi să-i mai şi ciugulească uşor de urechi sau gât. Pe noi, damele, ne tolerează. Suntem luate în calcul doar atunci când suntem singure în birou sau dispuse să ne ocupăm de ea în exclusivitate, lăsându-i pe domni să lucreze în linişte.
FURĂCIOASA. Şi fură. Nu orice. Adoră cărţile de vizită, pixurile, creioanele şi pliculeţele colorate: ba de ketchup, ba de ness, ba de zahăr. O atrage roşul. Îi plac obiectele strălucitoare, dar mai ales cele zgomotoase. Tastaturile sunt viaţa ei! Cu tot cu mouse şi mouse-pad! Îi plac banii (ca oricărei femei, nu?) – aducându-le aminte unora de datoriile pe care le au faţă de colegi – şi, dacă nu eşti atent, ţi-i înhaţă. Este o antifumătoare înrăită, îţi smulge ţigara din gură cât ai zice peşte, goleşte scrumiere şi cară pachete de ţigări în locuri numai de ea ştiute. Încerc să-mi imaginez cuibul ei, un mic ABC de cartier...
SPIONAJ LA SCARĂ MARE. O bănuiesc de reîncarnată. C-o fi lucrat la Scânteia sau la Secu asta nu mai ştim. Dar prea e curioasă şi prea se pricepe la spionat! Aşa şi-a şi făcut intrarea: spionându-ne preţ de două zile de pe aerul condiţionat, comentând, pe limba ei, Dumnezeu ştie ce. Apoi a ţopăit pe tastaturi, contribuind la restartarea computerelor şi chiar la descoperirea, în străfundurile memoriei hardughiei, unor fişiere demult uitate. Are o memorie fantastică, inclusiv a vocilor. Îşi recunoaşte imediat prietenii, chiar dacă vocile lor sunt estompate de zidurile care ne despart departamentele. Şi, pentru că a reuşit să ne capteze atenţia, a trecut şi la cucerirea de teritorii, făcând ordine prin păsăretul "inferior", recte porumbeii veşnic în căutare de mâncare. Din când în când se zburleşte şi lansează un simulacru de atac, îndepărtându-i pentru scurt timp, fugărindu-i printre scaune şi arătându-le calea spre libertate. Uşa!
Nimeni nu e singur
Porumbeii aşa-zişi sălbatici, care trăiesc pe unde apucă, ne iau în stăpânire. Intră peste tot, se instalează în balcoane, în locurile unde îşi pot face cuiburi, fără să le pese de tine, iar tu îi îndrăgeşti. Porumbelul din fotografie e "Plângăciosul". Seara târziu, între ediţii, vine în unul din departamentele redacţiei şi cere de mâncare. Îl cheamă "Plângăciosul", deoarece "vocea" cu care îşi solicită masa este ca a unui copil care plânge după o caramea. La ora aceea, după ce toată ziua nu-l vezi, are apetit. După ce mănâncă, lipăie fericit pe sub birouri, iar, dacă uiţi de el, te sperie brusc lipăind mai abitir. Mai există apoi un june, în alt departament al redacţiei, care se numeşte "Mă". A luat în stăpânire fereastra şi instalaţia de climatizare. Anul trecut a făcut două râduri de pui. Acum îşi îndeamnă consoarta să depună ouă în cutii, sub calorifer, în coşuri şi unghere cât mai dosite. Ea e cam bleagă şi fricoasă. "Mă" intră pe fereastră cu tupeu şi, fără să te bage în seamă, ia cap-compas caloriferul şi, în speranţa că ea îl va urma, se vâră sub el. Dacă e descoperit şi îl apostrofezi cu... "Mă, ieşi afară!", el îţi răspunde cu un "Huu!", însemnând "Nu vreau!", "Sictir!" sau..., după care iese afişând un aer supărat şi ameninţător. Pe lângă bleaga de consoartă, pe care o giugiuleşte tot timpul, "Mă" mai are în grijă şi una dintre fiice, care nu şi-a găsit o pereche sau nici n-a mai căutat. Ciudat! Pentru că porumbeii, din câte ştim, nu sunt bigami. Oare care a fost influenţa nefastă asupra lui "Mă" şi a familiei sale? Pentru că "Mă" a fost surprins în flagrant de iubire cu fiica sa! Cineva ne-a zis că doar o învăţa! Oare? Dacă vrea şi asta cuib, iar "Mă" ne va "hu"-ui de mai multe ori? Trebuie studiată problema. Mai sunt nişte porumbei cărora le place mult muzica, chiar adorm pe anumite ritmuri, iar peste noapte îşi fac culcuş pe Regele Mihai. Adică pe portretul Regelui Mihai, aflat pe coperta unei Realităţi Ilustrate.
Apoi, mai sunt porumbeii, care cad stângaci între geamuri şi pe care îi salvează vocea de trezeşte Carpaţii a domnului Florin Condurăţeanu: "Măăăăăăi! Măăăăiiii copii, măi! Iar a căzut un porumbel între geamuri. Haideţi să facem ceva să-l scoatem! Haideţi, măi copii, să-l scoatem de acolo!". Desigur, nu toţi suportă convieţuirea cu înaripatele, şi este normal într-o colectivitate. Porumbeii nu sunt foarte curaţi (dacă înţelegeţi ce vrem să spunem...), se mai desfăşoară pe agendele, hârtiile şi calculatoarele noastre, dar sunt şi ei nişte suflete. Doamna Sanda, femeia de serviciu, ştie lecţia: "Nu mă mai ating de porumbei!".
De altfel, tot dânsa e la curent cu "evenimentele" ce intervin în viaţa lor, cum ar fi "naşteri" sau dispariţii inopinate. Ce s-a întâmplat cu păsările, ce s-a întâmplat cu oamenii? Greu de răspuns. Nu putem încheia decât cu un mesaj scris de un cititor pe forum (fără o legătură cu un subiect anume) şi semnat Neghiniţă: "Nimeni nu e singur. Te uiţi în jur şi vezi munţi, ape, pomi, flori, păsări, viaţa, viaţa, viaţa. Nimic nu e întâmplător şi fără rost în viaţă. Nu închizându-te în sine sau în turnul de fildeş, ci admirând un om, o piesă de teatru, un film, un actor, mirosul florilor şi coloritul lor, limbajul păsărelelor şi zborul fluturilor, aspiraţiile şi realizările oamenilor, strigătul copiilor şi dragostea mamelor, lumina soarelui şi razele lunii, mugurii primăverii şi caracterul oamenilor, merită să trăieşti, să iubeşti, să freameţi ca un codru viu, plin de verdeaţă şi ciripit de păsărele. Şi mâine va fi o ZI!".
- Roxana Roseti, Veronica Bectaş
Cuibul construit pe ruşi
Saşa, Maşa şi Nataşa.Probabil aşa se vor numi puii porumbiţei din fotografie, care şi-a făcut cuib (bine ascuns, mai în spate) pe "Sovetskie Hudojestvennîe filmî" – "Filmele artistice sovietice", un catalog de profil din 1961 în trei volume, aflat într-unul din dulapurile redacţiei. Cum a ajuns porumbiţa să-şi găsească un asemenea domiciliu? După o variantă eşuată. A încropit un cuib subtil sub biroul unui redactor. Redactorul cu pricina nu l-a observat decât în clipa când piciorul a atins ceva. Oul! "Cum să stau eu la un birou cu un cuib cu pasăre şi cu ou", se văita colegul dăruit cu acest cadou original. Colegii s-au străduit să-l convingă: "Lasă, măi, că ăsta e semn de noroc!". A doua zi s-a descoperit că cineva a aruncat cuibul. Băiatul nostru era foc: "Acum îmi pare rău". Când s-a aflat de dispariţia cuibului, pe holul Jurnalului Naţional a tunat vocea unui bărbat: "Să nu mai aud că aruncă cineva cuiburile porumbeilor, că nu ştiu ce se întâmplă". Cine este acest bărbat aflaţi din textul alăturat. - Roxana Roseti
Uliii domnului Marius Tucă
Bărbat brunet, 41 de ani, "înalt, tandru, mişto" – după cum se autodefineşte. Nume: Marius Tucă. Funcţia: director al cotidianului Jurnalul Naţional. Semnalmente: locuieşte într-un birou aflat la etajul opt al corpului D din Casa Presei, un birou de la fereastra căruia a pornit, practic, toată povestea menajeriei de colecţie. Spunem "locuieşte", deoarece, după cum afirmă chiar domnia sa adeseori, "nu mai am casă, nu mai am masă, sufletul meu e aici, la Jurnalul Naţional".
Înainte de a vă depăna povestea, să vă introducem puţin în atmosfera biroului cu pricina. O masă lungă destinată şedinţelor la care se discută subiectele fierbinţi ale zilei. Pe pereţi, înrămate, numerele de început ale Jurnalului Naţional, plus afişe ce reprezintă cele mai importante campanii derulate de Jurnalul Naţional, harta României, harta lumii. În rest, un televizor, o planşă cu calendarul evenimentelor importante ce trebuie "acoperite" până la sfârşitul anului, cărţi şi obiecte personale dragi "locatarului". New entry: un dulăpior ce găzduieşte colecţia de CD-uri şi DVD-uri marca Jurnalul Naţional. Şi acum fereastra. Mare. De prin 2006 a început să fie preferata uliilor. Care ţipau ascuţit exact în timpul şedinţelor de sumar. Concomitent cu dansul uliilor, o porumbiţă şi-a făcut cuib la aceeaşi fereastră. Într-o dimineaţă, porumbiţa a dispărut. Un uliu (porumbar, se pare) îi mâncase, nesătulul, ouăle. În plus, "Femeia de serviciu mi-a aruncat cuibul!", a răsunat supărată vocea lui Marius Tucă. De ce l-a aruncat? "Pentru că era gol!", a mărturisit cu francheţe chiar împricinata. Între timp, porumbiţa s-a întors, a avut un pui drăgălaş (de care domnul director era tare mândru), iar uliii şi-au făcut cuib vizavi de cel al porumbiţei. Dar ghinion: uliii au părăsit cuibul, lăsând în urmă un ou nefericit. Altă supărare. Uliii îi deveniseră simpatici domnului director. Nu erau înalţi şi tandri, dar erau mişto! Şi acum, fie vorba între noi, "răutatea" la ei e instinct de supravieţuire într-o lume oricum rea. Să fi fugit aceştia din pudoare, la vederea unui afiş din biroul domnului director ce o reprezintă pe Shakira cu degetul în gură, afiş pe care scrie "Shakira. Oral fixation"? Hm.
După dispariţia înaripatelor personaje, pe la fereastra domnului Tucă nu se mai întâmpla mare lucru. Până în luna mai anul trecut. Când şi-au făcut apariţia un porumbel roşu cu jumătatea lui, de culoare gri-petrol. Cuibul a apărut pe "relicvele" cuibului părăsit de ulii! Dar... iar supărare. Ouăle au fost iar mâncate. De ulii, bineînţeles, de cine altcineva! A fost chemat editorul foto al Jurnalului Naţional pentru a căuta o soluţie de a imortaliza prădătorii. Editorul foto a specificat că toţi fotografii au treabă, sunt pe teren. De altfel, uliul din fotografia de faţă nu este foarte vizibil, deoarece a fost imortalizat cu ajutorul telefonului mobil. Aţi putea spune: "Ţara arde, NATO e pe noi, şi vouă, inclusiv directorului ziarului, vă arde de jocuri de-a uliii şi porumbeii". Păi, altfel, stimaţi cititori, cum credeţi că am rezista?!?
Înainte de a vă depăna povestea, să vă introducem puţin în atmosfera biroului cu pricina. O masă lungă destinată şedinţelor la care se discută subiectele fierbinţi ale zilei. Pe pereţi, înrămate, numerele de început ale Jurnalului Naţional, plus afişe ce reprezintă cele mai importante campanii derulate de Jurnalul Naţional, harta României, harta lumii. În rest, un televizor, o planşă cu calendarul evenimentelor importante ce trebuie "acoperite" până la sfârşitul anului, cărţi şi obiecte personale dragi "locatarului". New entry: un dulăpior ce găzduieşte colecţia de CD-uri şi DVD-uri marca Jurnalul Naţional. Şi acum fereastra. Mare. De prin 2006 a început să fie preferata uliilor. Care ţipau ascuţit exact în timpul şedinţelor de sumar. Concomitent cu dansul uliilor, o porumbiţă şi-a făcut cuib la aceeaşi fereastră. Într-o dimineaţă, porumbiţa a dispărut. Un uliu (porumbar, se pare) îi mâncase, nesătulul, ouăle. În plus, "Femeia de serviciu mi-a aruncat cuibul!", a răsunat supărată vocea lui Marius Tucă. De ce l-a aruncat? "Pentru că era gol!", a mărturisit cu francheţe chiar împricinata. Între timp, porumbiţa s-a întors, a avut un pui drăgălaş (de care domnul director era tare mândru), iar uliii şi-au făcut cuib vizavi de cel al porumbiţei. Dar ghinion: uliii au părăsit cuibul, lăsând în urmă un ou nefericit. Altă supărare. Uliii îi deveniseră simpatici domnului director. Nu erau înalţi şi tandri, dar erau mişto! Şi acum, fie vorba între noi, "răutatea" la ei e instinct de supravieţuire într-o lume oricum rea. Să fi fugit aceştia din pudoare, la vederea unui afiş din biroul domnului director ce o reprezintă pe Shakira cu degetul în gură, afiş pe care scrie "Shakira. Oral fixation"? Hm.
După dispariţia înaripatelor personaje, pe la fereastra domnului Tucă nu se mai întâmpla mare lucru. Până în luna mai anul trecut. Când şi-au făcut apariţia un porumbel roşu cu jumătatea lui, de culoare gri-petrol. Cuibul a apărut pe "relicvele" cuibului părăsit de ulii! Dar... iar supărare. Ouăle au fost iar mâncate. De ulii, bineînţeles, de cine altcineva! A fost chemat editorul foto al Jurnalului Naţional pentru a căuta o soluţie de a imortaliza prădătorii. Editorul foto a specificat că toţi fotografii au treabă, sunt pe teren. De altfel, uliul din fotografia de faţă nu este foarte vizibil, deoarece a fost imortalizat cu ajutorul telefonului mobil. Aţi putea spune: "Ţara arde, NATO e pe noi, şi vouă, inclusiv directorului ziarului, vă arde de jocuri de-a uliii şi porumbeii". Păi, altfel, stimaţi cititori, cum credeţi că am rezista?!?
- Roxana Roseti
Cu ochii larg... lipiţi
Au apărut acum câteva zile (foto). Nimeni nu ştia că sunt acolo, pentru că porumbiţa şi-a vârât bine de tot cuibul în colţul geamului, ca să-l ferească de vânt. S-au foit, cu ochii lipiţi, vădit deranjaţi de aparatul de fotografiat. Deocamdată le e bine, sunt vizitaţi, admiraţi, traşi în poză, sunt nişte mici vedete. Peste un timp vor da piept cu lumea. Acum doi ani, la Jurnalul Naţional s-au născut doi pui de porumbel în ghiveciul cu planta decorativă din biroul directorului executiv al Jurnalului Naţional, Sorin Stoian: "M-am pomenit cu porumbelul clocind oul în ghiveci într-o luni dimineaţă. Porumbeii şi-au depăşit regnul şi teama. Mi-au dat o stare de confort. M-au făcut să mă gândesc la faptul că viaţa îşi găseşte loc şi merge mai departe. Prietenii îmi spun că porumbeii sunt semn de baftă".
- Roxana Roseti
