Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unul câte unul, într-un marş tăcut, ca nişte copii educaţi care nu-şi ies din cuvântul părinţilor nici la vârsta de 80 de ani. Coboară în beciul bisericii ortodoxe româneşti, un conac construit în 1906. Se salută milităreşte cu o voce cât ecoul într-o peşteră. Îşi dau mâna, un grup de pantofi lustruiţi ca pentru zi de sărbătoare strigă adunarea. Îmbrăcaţi la sacou, cu cravate şi iz de colonie, îşi aruncă apoi ochii pe fotografiile colorate de timp, înfipte-n piuneze.
”John Campean Sr. U.S. Army, WWI Camp Lee, VA, 1915” - citesc în josul uneia expuse în micul muzeu al Ligii Veteranilor Româno-Americani din Youngstown, Ohio.
Prind în mâini şepcile militare încrustate de aripi de aviaţie, medalii şi decoraţii, şi pentru a nu-ştiu-câta oară, le ridică în aer de parcă ar susţine toată greutatea pământului. Apoi le potrivesc pe cap.
În sediul Ligii Veteranilor Româno-Americani, 5 gentlemeni se aliniază pe scaune. Liga aceasta este una istorică, înfiinţată în 1927 de veteranii români ai Armatei Americane, luptători în primul război mondial.
Bărbaţi unul-şi-unul care s-au cerut să lupte, nu doar pentru a face dreptate lumii, dar în special pentru a elibera România de sub asuprirea Imperiului austro-ungar.
Foarte mulţi dintre cei care au supravieţuit, s-au întors cu sechele. Gazaţi pe câmpul de luptă, mulţi au murit după câţiva ani de la întoarcerea acasă. Astăzi, copiii primilor eroi români din America sunt ei înşişi eroi, veterani. Exemple demne de paginile de istorie a relaţiei dintre români şi America.
În toamna anului 1918, Armata Americană avea între 32-35 de mii de militari români, majoritatea voluntari.
PRIMELE GENERAŢII DE IMIGRANŢI
”Au venit la America, românii, dar când o ajuns aicea n-o uitat România de la inimă niciodată. Ei şi-au iubit ţara. Au fost patrioţi pentru America dar şi pentru România care era subjugată de Austro-Ungaria. Eu am auzit poveşti, mama când mergea la şcoală, ea o învăţat ungureşte”, spune John Curea Sr., un bărbat la 86 de ani, veteran al armatei americane care, deşi a părăsit România definitiv în 1948, vorbeşte româneşte cu accent şi cuvinte arhaice, o raritate pe pământ american.
Bunicul şi tatăl lui John Curea au fost printre întâile generaţii de imigranţi români în SUA. La sfârşitul secolului XIX mulţi transilvăneni au luat calea pribegiei pentru a scăpa de persecuţia austro-ungară. Youngstown, Ohio avea a 5-a fabrică de oţel ca mărime din America, şi românii s-au adus unii pe alţii cu sutele la muncă. ”Eu ţâu minte că erau mulţi români aice. Era un oraş aice, Hubburd, Ohio. Toată strada erau numai apolzeni din Apoldu de Jos. O fo mulţi români şi-o făcut un club, Clubul Apolzenilor”, spune John Curea Sr. cu mândrie.
Johnny s-a născut în America, din părinţi din Apoldu de Jos, Sibiu. În 1936, când el avea 9 ani, familia adunase destui bani ca să-şi refacă viaţa în România şi au hotărât să plece. ” Tata, ca să mă convingă să merg în România, spunea: când mergem noi acasă, o să ai tu calul tău. Eu eram obişnuit cu cowboy din filme. şi-am gândit, apoi eu să am cal de-al meu, aia e ceva nemaipomenit. Adevăru o fo, a cumpărat un cal pentru căruţă, tata, dar nu pentru mine.”
JOHNNY O VENIT DIN AMERICA
Little Johnny s-a trezit singurul american înconjurat de copii de ţărani desculţi, şi asta l-a fascinat. Problemele s-au ivit mai târziu. ”O pornit şcoala. Mi-o fo frică să mă duc, că nu ştiu limba. Două săptămâni am lipsit. Până la urmă am mers, că m-a păcălit mama. În 3 luni eu am învăţat a ceti, aşe repede. Domnul învăţător Rădoi, îl ţiu minte cât oi trăi, zice la copii: No, păi vedeţi? Johnny o venit din America, şi uite-l cum citeşte.”
Comunismul a venit, şi cu el s-a dus toată agoniseala familiei Curea. Dacă alţi copii de români nu ştiau ce pierd pentru că nu cunoscuseră bunăstarea, Johnny ştia exact ce ar trebui să aibă un copil: biciclete, jucării, dulciuri. Când un unchi din America l-a chemat acolo la muncă, Johnny s-a gândit serios. ”M-am socotit de-am răspuns: o să viu. M-o durut la inimă să plec,” spune apăsând greu cu palma pe piept. ”Dar, dă-ţi tu sama, cum era comunismul, când o venit ş-o luat tot pământu nost, şi nu era voie de biserică, şi obliga omul să se înscrie la colectiv. Dacă asta era în America, tu-ţ dai sama ce era?”
PRIN INTERNET, CU OCHII LA ŢARĂ
În Youngstown, Ohio, Johnny s-a înrolat în Armată şi a făcut parte din Batalionul Inginerilor Combatanţi. Avea în gând să slujească Armata Americană pentru că îl auzise pe tatăl lui comentând de multe ori cu mândrie că el a fost soldat american în primul război mondial. În 1952 John Curea a fost trimis în Germania pentru 2 ani în cadrul forţelor de ocupaţie NATO, datorită cunoştinţelor de limba română. Acolo s-a pregătit continuu pentru un eventual război între SUA şi Rusia. Cât a fost el în Germania, mama lui din România nici n-a ştiu că Johnny e la doar câteva sute de kilometri de ea.
Ultima dată a vizitat România în 1967, însă o priveşte cu ochii aproape în fiecare zi. ”Cu minunea asta de Internet, eu mă duc pe Google Earth şi eu văd Apoldu de Jos. Văd case, eu ţâu minte când lucram la câmp acolo. Dacă văd eu viile, cu parii, cu viţa, mi-a trimis cineva nişte poze, parcă ieri am fost acolo. Şi-am venit de-acolo de 65 de ani. Dacă n-ai gânduri unde-ai crescut, şi cum ai crescut cu lumea, atunci ceva lipsăşte.”
În Legiunea Veteranilor Româno-Americani mai sunt astăzi vreo 50 de membri. Toţi în vârstă, toţi vorbitori de engleză şi americanizaţi. Duminicile însă le petrec la Biserica Ortodoxă Sfânta Treime, chiar din Youngstown, unde ascultă slujba în româneşte. Clădirea bisericii este istorică, iar interiorul ei, o adevărată comoară cu documente, fotografii, porturi şi obiecte tradiţionale româneşti peste care s-a pus praful vremii. Românii din Youngstown, Ohio sunt o comunitate care se stinge prea repede, iar istoria unei comunităţi-emblemă pentru imigraţia românilor în America se pierde.
Dar veterani precum Ion Limbian, John Curea, Nick Crăciun, George Bogdon, mai poartă încă memoria unor străzi româneşti din America şi pot povesti la infinit despre copilăria lor românească de pe străzile din Ohio.
COPIII ROMÂNILOR DIN AMERICA NU ŞTIAU ENGLEZEŞTE
Ion Limbian a fost botezat la aceeaşi parohie ortodoxă la care ne-am întâlnit astăzi: Sfânta Treime, Youngstown, OH. Are 87 de ani şi poate vorbi româneşte, dar la vârsta asta nimeni nu mai are dreptul să-i spună cum să vorbească. E vesel, ca un copil, şi spune cu durere atrofiată deja că tatăl lui, originar din Sebeş, a murit când el avea 8 ani. Urmând exemplul tatălui său, John Limbian s-a înrolat în armată în 1945, şi a fost trimis în Okinawa şi Coreea.
Îşi aminteşte clar viaţa ”românească” din Youngstown, Ohio. ”Mama era văduvă, îmi amintesc că mergeam la nunţile româneşti care se ţineau la o sală socială de pe Poland Avenue. Era o viaţă socială între români, care se adunau fie la biserică, organizau dineuri, banchete. Era un grup de români foarte strâns, de oameni apropiaţi.”
Ca şi ceilalţi copii de români, Ion Limbian vorbea numai româneşte. ”Norocul meu e că am fost deştept şi-am învăţat repede engleza,” râde cu poftă şi ghionteşte în prietenul lui, Nick Crăciun.
Nick Crăciun, spre deosebire de John Curea Sr. şi Ion Limbian, nu vorbeşte limba română, deşi se laudă că e român 100%. ”Toate părţile familiei mele au venit din România, bunicii şi părinţii, au fost români sută la sută.” A servit în armata americană ca infanterist combatant. ”M-au trimis în Coreea de vreo 5 ori, şi de fiecare dată se contramanda. Şi în final ne-au trimis în Germania şi acolo a fost distracţia! În general, armata e un experiment bun, şi te face să fii mai responsabil, mai pregătit pentru viaţă.”
100% ROMÂNI, 80% US ARMY
Ambii lui bunici, proaspăt veniţi din România, s-au înscris în armata americană şi au luptat în primul război mondial. Bunicul dinspre mamă a făcut parte din faimoasa forţă expediţionară a Generalului Pershing, şi spune asta cu mândrie vădită. Tatăl său, şi el veteran al armatei americane, a fost înmormântat în 2010 cu Garda de Onoare a US Navy. ”E important pentru mine să vorbesc despre bunicii mei. Ambii au fost în primul război mondial, şi ambii au fost membri ai Legiunii Voluntarilor Româno-Americani, şi cred că, de fapt, bunicul este unul dintre membrii fondatori ai Legiunii. Al doilea război mondial a venit, şi tatăl meu împreună cu doi fraţi de-ai lui s-au înscris în Armată şi au plecat la război. Tata a fost în US Navy, unchiul Harold a fost în US Army, unchiul John era în artilerie şi a fost în al 5-lea val în faimoasa Bătălie de la Ardeni.” Nick continuă să-mi spună că şi verişorii lui au făcut parte din US Army, şi fraţii mamei lui.
”Deci 80 la sută din familia ta, familie de români, au servit forţele armate ale Statelor Unite?” ”Da, pot spune asta. Aşa am fost noi, familia noastră. Tatăl meu era un om tenace, n-ai văzut iarbă să crească sub picioarele lui, românii au fost oameni care au muncit din greu toată viaţa lor.”
7 CONFLICTE, 7 MEDALII PENTRU GEORGE BOGDON
Decanul de vârstă al grupului, George Bogdon –da, Bogdon cu ”o” şi insistă că aşa e numele lui- este un om care face parte dintr-o categorie aparte, rară. A luptat alături de Armata Americană în cel de-al doilea război mondial. Este american get-beget, dar la inimă are sânge pur-românesc. La 90 de ani, are zâmbetul pe buze aproape tot timpul, un zâmbet din care i se poate uşor recunoaşte bunătatea din inimă. Îmi spune cu regret că îi este foarte greu să îşi mai amintească evenimentele din viaţa lui, dar îşi aminteşte clar de vremurile copilăriei, când era român pe străzile Americii. Şi el a avut probleme când a mers la şcoală pentru că ştia numai limba română. ”M-am înrolat voluntar în US Air Force în octombrie 29, 1942,” vocea i se închide. ”Eram în escadrila de transport trupe 302. Ce făceam noi, pilotam avioane de tip C-47 din care lansam paraşutiştii şi trăgeam planoare militare, lansam muniţii şi provizii, şi transportam răniţii la spitale. Am început în Anglia, apoi am mers în Franţa şi Germania. În Franţa am primit ordinul să merg acasă, în 1945, după 38 de luni de serviciu.” George Bogdon a aparticipat la 7 conflicte diferite şi pentru asta a primit 7 medalii ”Steaua de bronz”. Tatăl lui, român, a servit în primul război mondial. A fost şi el gazat în timpul misiunii, apoi a venit acasă, ”s-a căsătorit cu mama în Montana, şi ea tot româncă din Arpaşu de Jos. Când aveam un an şi jumătate, tatăl meu a murit. Aşa că eu nu mi-am cunoscut tatăl deloc.”
SÂNGELE, APA ...
Interviul meu se încheie cu John Curea Jr., fiul lui Johnny, şi mezinul grupului de veterani. S-a înscris în armata americană pe care a servit-o timp de 4 ani. A făcut parte din forţele aeropurtate, exact ca şi tatăl său. Este convins că spiritul combatant şi patriotic este moştenit prin sânge şi spune că influenţele pozitive ale bunicului său, ale tatălui său şi ale tuturor românilor membri ai bisericii ortodoxe româneşti din Youngstown, l-au ajutat să se decidă să îşi servească ţara. ”Noi, cei din viţa românească, suntem încăpăţânaţi, e starea aceea în care nu vrei să cedezi, nu vrei să renunţi. E tăria de caracter şi tăria fizică. Crescând alături de tata, noi am muncit întotdeauna de mici, am învăţat să ne obişnuim cu munca din greu.”
America şi-a sărbătorit de curând veteranii de război. Între ei se află mii de români care au venit în această ţară nu doar pentru a lua, ci şi pentru a da înapoi. Pentru sacrificiul deplin adus unei ţări, serviciul în armată, americanii îşi celebrează veteranii şi-i ţin la loc de cinste. Pentru veteranii români este clădit un altar aparte, iar acesta se află la biserica Sfânta Treime din Youngstown, Ohio, sub îngrijirea istoricei Ligi a Veteranilor Româno-Americani. Zeci de nume româneşti pot fi întâlnite pe pietrele de mormânt de la Cimitirul Naţional Militar din Arlington, VA.
