Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe drumul ce duce de la Sibiu la Sighişoara, via Mediaş, primul popas obligatoriu e la Slimnic, ce-i zicea în alte vremuri Stolzenburg. (Sibiu-Sighişoara tinde să devină traseu “tradiţional” pentru un week-end prelungit sau start de concediu prin ţară.) Nu pentru vreo pensiune dichisită, nici pentru păstrăvărie sau gogoşerie, ci pentru nişte ruine. Ruinele Cetăţii ţărăneşti, o fortăreaţă impunătoare în vremurile invaziilor păgâne sau ale confruntărilor dintre statele creştine ale apusului.
Ca şi la Saschiz, fortăreaţa este ceva mai sus de vatra satului, pe un deal care domină regiunea sibiană. O cărare bolovănoasă urcă de la drumul principal (E81) către cetăţuie, poti sa te strecori şi cu maşina dacă nu te înduri s-o laşi în mica parcare de la drumul principal.
Ştiam că avem de-a face cu o fortăreaţă ruinată aşa că nu ne-a luat cu leşin când am ajuns lângă zidurile, care încă se încăpăţânează să stea la pozat. Ne-am fi dorit să zărim schele şi un început de restaurare, avem destule recente că “se poate”, voinţă să fie şi...aplicare fonduri europene.
Într-o ciuntită bucată de perete, care îşi permite să găzduiască şi un panou electric, o uşă de lemn ne dă sperante de vizitare civilizată, fără tentative de escaladare. Pe hârtia lipită de uşă avem şi un numar de mobil la care ar răspunde deţinătorul cheilor. La celălalt capăt al firului wireless, un glas de femeie mă asigură ca vine in 5 minute.Urcând dealul, îşi face apariţia şi personajul mult-aşteptat. O localnică, arsă de soare şi nu tocmai vorbăreaţă. E clar că nu e un ghid specializat şi nici ultimul sas din sat.
Pătrundem în interiorul cetăţii şi imaginea compozită care ni se deschide privirii ne încearcă sentimente dulci-amărui si frânturi de fraze dubioase. Realizăm că fortareaţa e locuită iar persoana care ne-a deschis, aici îşi are domiciul: locuieste în Cetatea Slimnic! Nu singură, asta e clar, după pluralul cu care se exprimă.
O familie care îngrijeşte şi din interiorul zidurilor, după cum se vede după fauna din jur (găini, iepuri, câini), sau grădiniţele de legume şi zarzavat, sădite în mai multe puncte de cetăţuii. Ca pe vremuri, în caz de asediu era obligatoriu să existe şi suficiente provizii pentru localnicii care alergau aici să-şi scape viaţa.
Supt vremuri
În doua rânduri a fost asediată şi incendiată Cetatea de la Slimnic: 1529 (trupele lui Ioan Zapolya) şi 1703 (războiul curuţilor). De fiecare dată, prăpădul a fost urmat de refacere şi consolidare. Totuşi, ceva pare să fi rămas neterminat în interiorul zidurilor: biserica. Din sec. XIX a început însă, treptat, ruinarea. Ultimele restaurări (parţiale) s-au petrecut la sfârşitul anilor 1957-1959, după cum aflăm din surse locale, tipărite pentru turişti.
În toată starea de ruină şi cu toate buruienile care s-au strecurat printre cărămizi îmboschetând zidurile contemporane, Cetatea Slimnic încă poate mărturisi construcţia maiestuoasă din Evul mediu. Contraforturile care supravieţuiesc, ochiurile de flinte sau păcură, rândurile duble de zidărie şi arcade din partea de nord te asigură că meşterii timpului au gândit şi lucrat nu ca pentru o reşedinţă princiară sau episcopală, ci strict pentru salvarea vieţii locuitorilor în caz de conflict militar.
Îmi fac o cruce mare şi mă încumet în turnul clopotniţă. Păşesc pe bârnele de pe cele două niveluri ca pe ace, atent la orice scârţâit. Azi mai sunt trei clopote şi cel puţin pe unul încă zăresc caracterele gotice, pre limba saşilor.
Nu m-aş intinde la studiu de zidărie pe metru pătrat. Inscriptii sau heraldică nu zăresc în interior (ceva-ceva se mai zărea pe un perete exterior) iar drumul zilei fierbinţi de august ne aştepta şi cu alte popasuri transilvane.
Lăsăm niste bani gazdei (doi lei intrarea) şi îmi inchipui ce viaţă nouă ar putea fi aici dupa consolidare si restaurare, aşa cum vedem la Râşnov sau...de puţină vreme, la Rupea. Slavă Domnului, zona e intens circulată, vuiesc drumurile de turişti (de toate naţiile) pe ruta Sibiu-Sighişoara!
