Muntele credinţei. Buna şi blânda maică Irodiada!

La Mănăstirea Hirova, în Basarabia cea tăinută, la care ajungi urmând inscripţia stângace de pe indicatorul un pic şui spre Nicolăuca, am ajuns de câteva ori, în verile ultimilor 20 ani. Pe Maica Irodiada am găsit-o de fiecare dată mai luminoasă şi mai blândă de cum o lăsasem, de parcă Dumnezeu o străvezea, ca să o dăruiască, într-un târziu, Lumii celei Luminate.
Cu câteva veri în urmă, drumurile m-au purtat din nou pe la poarta ei, în satul monahal. Am “strigat” la poartă, cu sfială, şi după o vreme ne-a apărut cu pas sprinten (în ciuda vârstei), îmbrăcată nu în haine mănăstireşti, ci ca orice bunică de prin satele noastre, cu fustă neagră, cu bluză înflorată mărunt, cu pestelcă albă şi picioarele desculţe, stârnind colbul. Am trecut grăbiţi pe sub bolta de viţă şi am intrat în cămăruţa în care maica frământa aluatul pentru pâine.
Mâinile ei bătrâne, cu mânecile suflecate, modelau aluatul cu gesturi ce le repetau pe cele ale lui Dumnezeu modelându-l pe om din humă. “Ia, aşa se face pânea pe la noi, copile!”, începu a-mi zice cu vocea ei joasă şi blândă, “doschită cu botcală (drojdie - n.r.) de casă, făcută din făină de popuşoi opărită. Dacă vrai să faci pâne mai bună, îi pui ş-oleacă de oloi. Iar făina o opăreşti cu zamă de cartoafe. Le cureţi şi le pui şi pe ele... Pânea făcută aşa ţine săptămâni şi nu se strică. E şi ea minune dumnezeiască.” Ca să pogori duhul cel sfânt asupra aluatului de pâine, “îl închini”. Adică “spui Tatăl Nostru” şi înainte de-a te porni să cerni făina, şi după ce ai lăsat aluatul la crescut, şi când ai modelat pâinea şi ai pus-o în cuptor...
În ziua aceea am povestit mult cu maica Irodiada despre anii de după război, când mănăstirile cele vechi şi-au frânt destinul, în vechea Basarabie, iar monahiile s-au împrăştiat “care pe unde-or apucat”. Unele, ca ea, au rămas în casele din satul monahal, dar nu şi-au mai purtat hainele de călugărie, iar icoanele le-au ascuns cum au putut mai bine. “Ne-au luat pământul, au luat tot, că nici pătrunjel nu mai aveam. Şi n-am murit de foame. Bogdaproste! Am lucrat, am câştigat o rublă şi ne-am cumpărat cele de trebuinţă. Venea în sat maşina cu făină, cu oloi, cu zahăr. Da' era ieftin. Acuma, ce folos că sunt de toate, că tare-i scump...”
Aluatul a crescut în covată. Maica îl ridică şi-l rupe în bucăţi potrivite, din care modelează pâinea. Trage jarul din cuptor la o parte, curăţă gura sobei de cenuşă, apoi aşază pâinile cele rotunde în inima cuptorului de piatră. După care, uşoară ca o nălucă, se duce în “casa cealaltă”, de unde se întoarce cu turtă dulce. Strânge la piept două ulcioare goale. Lasă turta pe masă, iar cu ulcioarele se duce “în pimniţă”, de unde se întoarce cu vin roşu, tămâios, de buturugă. “O picătură o vărsăm pentru maicile care s-au stins neveştejindu-şi credinţa până în ultima clipă.” “Aţi nădăjduit că se va întoarce credinţa?”, o întreb. “V-a fost frică de comunişti, măicuţă?” “Nouă, maicilor, nu ne-a fost niciodată teamă decât de Dumnezeu”, vine răspunsul. “El e deasupra oamenilor şi îndreaptă lucrurile, la sorocul lor.”