Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Primele cutii de scrisori din lume au fost inventate de Inchiziţie. Puse în biserici, ele încurajau delaţiunea; oamenii erau obligaţi să-şi denunţe, anonim, semenii, în cazul în care observau cea mai mică abatare de la morala creştină. Dacă nu erau destule scrisori, inchizitorii se mulţumeau şi cu şuşotelile despre persoana considerată vrăjitoare.
Femeile, a căror frumuseţe în sine era o predovadă a lucrării diavoleşti, au căzut, în timpul Inchiziţiei victime acestui sistem dovedit a fi cel mai crud din toate religiile. Se spune că funcţia creează organul. Cutia de scrisori a apărut numai după inventarea Inchiziţiei, la jumătatea secolului al XVI-lea, când Conciliul de la Trento, numit şi Tridentium, i-a trasat liniile directoare.
O literatură bogată şi o filmografie aşijderea au ridicat vălul de mister aşternut deasupra practicilor judecătoreşti şi a tehnicilor prin care condamnaţii erau constrânşi să-şi mărturisească păcatul necredinţei.
Printre primele manuale de tortură l-am putut afla pe cel intitulat “Ciocanul de zdrobit vrăjitoarele”, carte apărută în 1490 şi multiplicată, graţie invenţiei lui Gutenberg, în alte 29 de ediţii. Ea a servit, timp de două secole, ca manual de referinţă pentru determinarea caracteristicilor vrăjitoarelor, fiind opera care a adus cele mai mari prejudicii femeii, din toată istoria umanităţii.
Manualul dovedeşte, înainte de orice, că, în Evul Mediu, o idioţenie se putea transforma în teologie. În această carte se afirmă că femeile, din cauza slăbiciunii şi inferiorităţii lor, ar fi natural predispuse să cedeze tentaţiilor lui Satan şi că anumite acte mărturisite de vrăjitoare, cum ar fi acela de a se transforma în animale sau în monştri, nu sunt decât iluzii provocate de diavol. Totodată, autorii insistă asupra aspectului licenţios al raporturilor sexuale pe care vrăjitoarele le-ar avea cu demonii. Într-un alt capitol al cărţii se explică cum trebuie procedat pentru capturarea lor, instrucţia procesului, organizarea detenţiei şi eliminarea vrăjitoarelor. Judecătorii erau, prin definiţie, imuni la ispitele diavoleşti, dar, Atenţie!, nu se recomandă nici o apărare prea zeloasă, căci ar fi putut dovedi că şi avocatul e posedat de Diavol.
În fine, o bună parte a cărţii e dedicată tehnicilor de extorcare a mărturisirilor, a dovezilor şi practicii torturilor în timpul interogatoriului. Se recomandă utilizarea fierului înroşit în foc pentru a descoperi pe corpul victimelor aşa-zisul semn al diavolului, tortura cu apă, mutilarea fizică, “fecioara de fier”, “leagănul lui Iuda”, “furca ereticului”, fierăstrăul, “păianjenul spaniol”, “mătăniile”, baia de ulei, “sfarmă capete”, “gheara pisicii”, patul de tortură şi ţeapa, ultima, amintind de un cunoscut procedeu prin care Vlad Ţepeş făcea dreptate, în Valahia, pe la jumătatea veacului al XV-lea.
