Muntele credinţei. La Rovine, în câmpii...

Mănăstirea Jitianu, în inima Olteniei. “La Rovine, în câmpii...”
Istoricii spun că aici, unde astăzi se înalţă lăcaşul de cult, cu peste 600 de ani în urmă Mircea cel Bătrân a zdrobit armata otomană. Locul bătăliei, Rovine, a rămas de atunci un punct de reper în istoria românilor. Conform unei legende populare, Mircea cel Bătrân ar fi ridicat o bisericuţă din lemn, ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit. Hramul ei era Sfântul Mare Mucenic Di¬mitrie, ocrotitorul oştenilor. Reclădită un veac şi jumătate mai târziu, de această dată din cărămidă, mănăstirea îi va avea drept ctitori pe boierii Craioveşti, care au ridicat în cuprinsul Olteniei mai multe ctitorii monahale fortificate.

Prima atestare documentară a mănăstirii datează însă din anul 1556, atunci când vodă Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mi¬hai Viteazul, face danie Mănăstirii Jitianu jumătate din satul limitrof, Jamnic (Balta Verde de astăzi).

Conform unui manuscris, sunt amintiţi printre ctitori banul Barbu, banoveţii Pârvu vornicul, Danciu comisul şi Radu postelnicul. Conform documentului, ei se juruiesc să facă anual donaţii Lavrei Cuviosului Pavel de pe Muntele Athos. “Noi am făgăduit şi am alcătuit şi am întărit această scrisoare ca pe fiecare an, să se dea câte 2.000 aspri călugărilor şi cheltuiala fraţilor câte 100 de aspri şi să vie în luna ianuarie 6, la Bobotează, ca să ia acel obroc.” În schimb, călugării de la Muntele Athos trebuiau să-i înscrie în pomelnic pe părinţii şi rudele lor: Barbu şi Vâlcsan, Vlada şi Maina, postelnicul Neagoe, Stana, Vinia, Neguţa, Neaga, Hrusana şi Velica. De asemenea, se cere ca urmaşii lor sau “pe cine Domnul Dumnezeu lasă stăpâni peste averea noastră” să îndeplinească pe mai departe această danie. Peste 100 de ani, stolniceasca Maria, soţia stolnicului Sârbu, face şi ea o danie mănăstirii, înstărind-o cu un sălaş de ţigani robi “ca să fie mănăstirii moşie ohabnică”. În 1639, Matei Basarab dă un hrisov prin care sunt enumeraţi toţi ctitorii bisericii, dar şi “merticul” în bani. “Să vie fraţii în luna lui ghenarie în 6 zile în ziua cea luminată a Domnului, să ia de la vistieria noastră câte o mie de bani.”

Aceştia au fost anii de glorie... Pentru că, de-a lungul existenţei sale, Mănăstirea Jitianu a fost pe rând depozit de obuze, în timpul Războiului de Independenţă din 1877, dar şi spital, atât pentru ostaşii români, cât şi pentru prizonierii turci. În groapa comună din apropiere odihnesc la un loc adversari de arme, răpuşi de epidemia de holeră.

Cum s-a ajuns aici? Prin Decretul seculari¬zării averilor mănăstireşti din 1863, Mănăstirea Jitianu fusese desfiin¬ţa¬tă, iar chiliile ei au fost  ocupate de elevii de la şcoala Superioară de Agricultură, pentru care a fost înfiinţată şi o livada de duzi (azi protejata prin lege). Şi poate că soarta Mănăstirii Jitianu ar fi fost pecetluită atunci, la sfârşitul seco¬lului al XIX-lea, dacă într-o zi de vară reginei Elena, mama re¬gelui Mihai, nu i-ar fi fost atrasă atenţia de ruinele triste ale lăcaşului de cult. I-a cerut lămuriri istori¬cului Nicolae Iorga, însoţitorul ei, şi astfel pentru Mănăstirea Jitianu a început o nouă viaţă. Nu lipsită de încercări...
N-a avut nici măcar două decenii de linişte. În timpul regimului comunist, în 1947, mănăs¬tirea a intrat şi ea “în colectivă” şi a trebuit să dea statului 3.000 kg de porumb la hectar. Peste numai trei ani, directivele impuneau să se cultive doar 1,5 hectare de grâu, 1,12 hectare cu porumb, 0,13 hectare roşii şi 0,12 hectare ceapă. După trudă şi griji, măicuţele care au vieţuit la mănăs¬tire ofereau statului partea lor: 400 kg grâu din cele 1.370 kg, iar de la cele trei vaci 450 litri de lapte şi 150 kg de carne. În cazul în care produsele nu erau livrate la timp, cota se majora cu 30%.
Însă zilele acelea triste sunt departe, acum, şi-o nouă primăvară a readus lumină între zidurile mănăstirii ridicate pe locul bătăliei de la Rovine.